Titanozaurii – giganții care au stăpânit uscatul

 

Titanozaurii – giganții care au stăpânit uscatul

În Cretacic, acum aproximativ 145–66 milioane de ani, pe uscat trăiau unele dintre cele mai mari animale care au existat vreodată. Titanozaurii – dinozauri erbivori cu gât și coadă foarte lungi – au împins limitele dimensiunii în rândul vertebratelor terestre.
Deși astăzi balena albastră este cel mai mare animal de pe planetă, în mediul terestru aceștia au reprezentat limita extremă a dimensiunii în rândul vertebratelor.

Hai să vedem cine au fost acești giganți și cum arătau unii dintre cei mai impresionanți titanozauri descoperiți până acum…

Argentinosaurus (Argentinosaurus) – Argentina
Unul dintre cei mai mari dinozauri cunoscuți. Estimările îl plasează la aproximativ 37–40 m lungime și până la ~100 tone, deși este cunoscut din fosile fragmentare.

Patagotitan (Patagotitan mayorum) – Argentina
Un gigant descoperit relativ recent, estimat la ~37 m lungime și ~70 tone. Este considerat frecvent unul dintre cei mai mari dinozauri documentați.

Dreadnoughtus (Dreadnoughtus) – Patagonia, Argentina
Unul dintre cei mai bine conservați titanozauri, cu aproximativ 26 m lungime și ~59 tone, cunoscut dintr-un schelet relativ complet.

Saltasaurus (Saltasaurus) – Argentina
Un titanozaur mai mic, de 12–13 m lungime, dar cu o adaptare interesantă: plăci osoase (osteoderme) în piele, posibil ca protecție împotriva prădătorilor.

Paralititan stromeri (Paralititan stromeri) – Egipt
Un uriaș adaptat zonelor mlăștinoase din Cretacic, cu lungimi estimate între 25 și 30 m și mase de până la ~75 tone.

Titanozaurii au ilustrat una dintre cele mai spectaculoase direcții ale evoluției: gigantismul extrem. De la forme colosale de zeci de metri până la specii mai mici și specializate, acești dinozauri au ocupat ecosisteme de pe aproape toate continentele și au definit limitele dimensiunii vieții pe uscat.

#MuzeulAntipa #Dreadnoughtus #Titanozaurii

 
Foto: Pexel, Edgar Arroyo

 

Sursa informațiilor Muzeul Naţional de Istorie Naturală "Grigore Antipa".

SUPORT DE VATRĂ

 

EXPONATUL LUNII MAI

SUPORT DE VATRĂ

Suport de vatră (cățel de vatră) descoperit prin cercetările arheologice de la Răcătău-„Cetățuie”, com. Horgești, jud. Bacău, datată în secolele I î.Hr.-I d.Hr. Cercetări efectuate de arheologul Viorel Căpitanu, campania din 1979, secțiunea S XX, groapa Gr. 13 (nr. inv. 25.177).

Suportul de vatră este confecționat din pastă poroasă, grosieră, cu ceramică pisată grosier în pastă, de culoare brun-cărămizie, cu arderi secundare. Prezintă o protomă de berbec, care are la baza gâtului, de jur împrejur, un brâu crestat. Prezintă un alt brâu crestat orizontal la partea superioară a gardinii vetrei, precum și alte două brâie crestate verticale, amplasate pe laturile gardinei vetrei. Capul de berbec are reprezentate coarnele, ochii și gura.
Are următoarele dimensiuni: H = 16 cm; L max = 15,2 cm; l max = 9 cm.
Pe teritoriul actual al comunei Pâncești se află și cunoscuta așezare geto-dacă Tamasidava, cunoscută în literatura de specialitate ca fiind așezarea de la Răcătău-Cetățuie, com. Horgești, jud. Bacău, azi figurând pe teritoriul localității Pâncești, com. Pâncești, jud. Bacău.

Situl arheologic Cetățuie, cod LMI BC-I-s-A-00737 (BC-I-s- A-00737.01 – Latène, secolele IV î.Hr-II î.Hr., cultura geto-dacă; BC-I-s-A-00737.02 – Latène, secolele I î.Hr-II d.Hr., cultura geto-dacă; BC-I-s- A-00737.03 – epoca bronzului, cultura Monteoru), cod RAN 24196.01, este situat la circa 2 km NV de satul Pâncești, pe malul stâng al Siretului, pe terenul fostei livezi a fermei Răcătău.

Așezarea a început să fie investigată prin cercetări arheologice sistematice începând din anul 1968, de arheologii specialiști în domeniu Viorel Căpitanu și Vasile Ursachi, fiind întreprinse peste treizeci de campanii arheologice pentru acest sit. O sinteză, relativ recentă, a fost publicată pentru cercetările efectuate în această importantă davă de pe Siret de către arheologul Vasile Ursachi, care a creionat o situație a rezultatelor cercetărilor arheologice.

Situl din punctul Cetățuie este pluristratigrafic și este situat pe terasa înaltă de pe stânga Siretului, reprezentând o prelungire spre vest a Dealului Şoimului. Situat la aproximativ 2 km de satul Pânceşti şi la 4 km de Răcătău, aşezarea dacică din punctul Cetăţuie domină întreaga vale a Siretului pe o distanţă de câteva zeci de km în aval şi amonte, cu o vizibilitate ce atinge zonele de vărsare ale Bistriţei şi Trotuşului. Ocupând un promontoriu din terasa înaltă, ce intră mai adânc în această vale, fiind săpată la bază de apa acestui râu, care în decursul timpului a risipit o bună parte din aşezare, rămânând din acropolă doar o formă alungită pe direcţia văii Siretului cu o lungime de 170 m şi o lăţime maximă de 50 m.

Aici au fost începute cercetările în anul 1968 şi continuate până în 1997. Aşezarea apare menţionată pentru prima dată în Chestionarul către învăţători, din anii 1871-1873 al lui Alexandru Odobescu.

Stratigrafic au fost identificate depuneri aparţinând epocii bronzului (cultura Monteoru), Hallstatt-ului (grupul Cozia-Brad) şi Latène-ului (sec. IV î.Hr.-II d.Hr.). În ceea ce priveşte stratul din epoca bronzului acesta este format din două niveluri de locuire (Monteoru Ic3 şi Ic2), care se pare că au fost deranjate în mare parte de gropile din perioada ulterioară. Se mai consemnează faptul că pentru epoca bronzului au fost documentate locuinţe de suprafaţă şi gropi menajere. Așezarea monteoreană de la Răcătău a fost fortificată, pe lângă şanţul de apărare (adânc de -6,70 m), cu o palisadă şi val cu structură de piatră. Între descoperirile epocii bronzului se remarcă un tezaur cu un număr de 48 de obiecte de aur (mărgele, inele de buclă şi o spirală din sârmă masivă) tezaurizate într-un vas specific monteorean.

Nivelul de cultură materială aparţinând primei epoci a fierului (Hallstatt) din staţiunea din punctul Cetățuie este destul de subţire şi nu are o grosime constantă pe toată suprafaţa aşezării, iar principalele materiale arheologice descoperite aici, în special ceramică, se aflau în câteva gropi sau locuinţe sumar construite, care au lăsat puţine urme materiale. Mai consistent pare a fi nivelul din zona fortificaţiei, care continuă pe cea din epoca bronzului, fiind nu numai întreţinută ci şi completată în unele zone. Se remarcă, în special, fortificaţia de lemn, acea palisadă, care a fost bine surprinsă în zona din mijlocul întărit al acropolei.

În ceea ce privește situaţia stratigrafică a epocii geto-dacice, respectiv sec. IV î.Hr.-începutul sec. II d.Hr. ce cuprinde, mai întâi, de jos în sus, un nivel destul de subţire care în unele locuri ajunge la 0,3 m grosime iar în alte zone dispare cu totul, cu o culoare galben nisipoasă. Acest nivel este reprezentat de câteva complexe închise, în special gropi cu resturi menajere şi foarte puţine resturi de la locuinţe, care conţin în special ceramică şi câteva obiecte din metal, os sau piatră. Atât ceramica lucrată la mână, identică cu cea descoperită în alte aşezări, cum ar fi la: Satu Nou, Teliţa, Murighiol, Cernavodă, Poiana, Zimnicea, cât şi unele obiecte, printre care şi o fibulă de tip trac, datează din sec. IV-III î.Hr. La acestea se adaugă un fragment de la o amforă din Heracleea Pontica, cu ştampilă, din aceeaşi perioadă. Trebuie să menţionăm faptul că nivelul arheologic din sec. IV-III î.Hr. a fost frecvent străpuns de multitudinea gropilor sau a diferitelor amenajări ulterioare, ceea ce a făcut ca multe din locuinţe să fie în cea mai mare parte distruse. Doar cantitatea relativ mare de ceramică sau resturi de la vetre ori pereţii locuinţelor poate să demonstreze o oarecare intensitate de locuire în această perioadă.

Cel de-al doilea nivel dacic, sec. III-II î.Hr., reprezentat de un strat de pământ galben-cenuşos, dat de infiltraţiile şi numărul mare de gropi din nivelurile superioare, cu o grosime ce nu depăşeşte 0,4 m. Şi acestui nivel îi aparţin un număr relativ mic de gropi sau resturi de la locuinţe, în schimb fragmentele ceramice sunt destul de numeroase şi provin, în special, de la vasele lucrate cu mâna, de culoare cărămizie caracteristice, din punct de vedere al formei, acestei perioade. Pe lângă această ceramică autohtonă au mai apărut fragmente sau chiar vase întregi sau întregibile de import, cum ar fi amfore de tip Cos, una din ele ştampilată, ceramică fină de factură elenistică, vase de tip oenochoe, platouri cu firmis negru, fragmente de cupe megariene şi o fibulă de tip celtic. La acestea se adaugă încă multe obiecte şi forme de vase, descoperite în campaniile următoare anului 1975, care nu au fost publicate şi nici cercetate până în prezent.

Nivelului următor – sec. II-I î.Hr., îi aparţin unele fragmente ceramice lucrate la roată sau cu mâna de tip Ciolăneşti, precum şi câteva monede dacice de tip Vârteju-Bucureşti, denari romani republicani din locuinţe sau chiar din tezaure, care datează acest nivel până la limitele sec. I î.Hr. Către sfârşitul acestui nivel începe deja să se observe un proces de înmulţire a resturilor materiale provenite de la locuinţe şi o abundenţă din ce în ce mai mare a materialelor arheologice, dovadă a intensităţii locuirii şi a unui proces demografic din ce în ce mai dezvoltat.

Cel mai complicat şi bogat nivel arheologic de pe Cetăţuia de la Pâncești/Răcătău este reprezentat de un strat de cultură materială din perioada secolelor I î.Hr.-II d.Hr., cu o grosime ce depăşeşte uneori 1-1,20 m de culoare cenuşie cu multă pigmentaţie cărămizie provocată de numeroasele urme de la locuinţele incendiate, care se succed, uneori, câte 3 până la 5 niveluri de lutuială, marcate de vetrele deschise care se mai păstrează, de cele mai multe ori, destul de bine. Straturile de nivelare, bogate în resturi de cărbune de lemn şi mai ales de cenuşă fină provenită de la arderea construcţiilor de lemn, care se dovedeşte a fi fost numeroase, ondularea lor provocată de multitudinea gropilor din nivelurile inferioare, dau un aspect cu totul deosebit stratigrafiei. Ultimele rămăşiţe ale distrugerii aşezării sunt destul de bine păstrate, fiind poate singura aşezare de tip dava de pe cuprinsul ţării noastre unde locuirea acestui platou se opreşte la nivelul începutului sec. II d.Hr.

 
Bibliografie: Căpitanu, Viorel, Obiecte cu semnificație culturală descoperite în dava de la Răcătău, județul Bacău, „Carpica”, vol. XVIII-XIX, 1986-1987, Bacău, pp. 75; 98, fig. 3/11; Viorel Căpitanu, Vasile Ursachi, O nouă cetăţuie dacică pe Valea Siretului, în „Carpica”, II, Bacău, 1969, p. 93-130; Vasile Ursachi, Scurtă prezentare a descoperirilor arheologice din perioada primei epoci a fierului – Hallstatt – şi din epoca geto-dacică, sec. IV î.Hr-sec. I d.Hr. în judeţul Bacău, în „Carpica”, XXXVI, Bacău, 2007, p. 42-127.

Dr. Elena-Lăcrămioara Istina

 

Sursa informațiilor Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău.

𝐏𝐥𝐢𝐬𝐜𝐮𝐥 𝐜𝐨𝐜𝐨𝐫𝐮𝐥𝐮𝐢 (𝐄𝐫𝐨𝐝𝐢𝐮𝐦 𝐧𝐞𝐢𝐥𝐫𝐞𝐢𝐜𝐡𝐢𝐢 𝐉𝐚𝐧𝐤𝐚, 𝟏𝟖𝟔𝟕)

 

𝐏𝐥𝐚𝐧𝐭𝐚 𝐬𝐮𝐩𝐫𝐚𝐯𝐢𝐞ț𝐮𝐢𝐭𝐨𝐚𝐫𝐞 𝐚 𝐧𝐢𝐬𝐢𝐩𝐮𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 ș𝐢 𝐭𝐞𝐫𝐞𝐧𝐮𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐚𝐫𝐢𝐝𝐞 𝐚𝐥𝐞 𝐎𝐥𝐭𝐞𝐧𝐢𝐞𝐢 - Obiectul Lunii Mai la Muzeul Olteniei – Secția de Științele Naturii
Luna mai este luna în care natura explodează de viață, iar la Secția de Științele Naturii aducem în prim-plan un simbol al rezistenței, delicateții și al transformării, pentru că această plantă este o supraviețuitoare a condițiilor extreme și o prezență a biodiversității fragile a solurilor nisipoase, fiind astăzi clasificată ca fiind Critic Periclitată (CR) în România.

𝐄𝐫𝐨𝐝𝐢𝐮𝐦 𝐧𝐞𝐢𝐥𝐫𝐞𝐢𝐜𝐡𝐢𝐢 𝐉𝐚𝐧𝐤𝐚, 𝟏𝟖𝟔𝟕
Încrengătura Spermatophyta,Clasa Magnoliopsida,  Ordinul Geraniales, Familia Geraniaceae, Gen Erodium L’Her.

𝐒𝐢𝐧𝐨𝐧𝐢𝐦𝐞: Erodium hoefftianum C. A. Mey, 1855 (varianta acceptată); Erodium hoefftianum subsp. neilreichii (Janka) P. H. Davis 1955

𝐏𝐥𝐢𝐬𝐜𝐮𝐥 𝐜𝐨𝐜𝐨𝐫𝐮𝐥𝐮𝐢 este o plantă anuală sau bianuală, o "maestră a adaptării" care poate atinge până la 50 cm înălțime cu flori delicate, de o culoare violacee! 

Secretul identificării: Apar în grupuri mici (1-8 flori) în lunile mai și iunie, seamănă izbitor cu ruda sa comună, Erodium ciconium, însă privită îndeaproape, Erodium neilreichii se distinge prin caliciul său mai mic (7-10 mm) și petalele aproape egale cu acesta.
•Frunzele: Un detaliu interesant este că, în momentul în care planta ne încântă cu florile sale, frunzele de la bază dispar, lăsând tulpina să se înalțe mândră spre soare.

Această specie este o adevărată „iubitoare”:
•Caută lumina directă a soarelui - Heliofilă;
• Adoră căldura dogoritoare a câmpiei - Termofilă;
•Este adaptată perfect secetei, reușind să extragă viață din solurile cele mai uscate - Xerofilă.

În habitatul său natural din Oltenia, ea nu trăiește singură împarte nisipurile cu alte specii rezistente, precum #Colții babei (Tribulus terrestris) sau #Iarba moale (Mollugo cerviana), formând un ecosistem unic și fragil.

De ce este atât de rară? Pliscul cocorului se confruntă cu amenințări severe:
Extinderea agriculturii: Terenurile nisipoase sunt adesea transformate în culturi agricole, distrugând habitatul natural.
Nisipurile zburătoare: Deși adaptată lor, mișcările masive de nisip pot acoperi complet plantele tinere.
Schimbările climatice: Secetele extreme din ultimii ani devin tot mai greu de suportat chiar și pentru această specialistă a aridității.

𝐄𝐱𝐞𝐦𝐩𝐥𝐚𝐫𝐮𝐥 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 î𝐥 𝐚𝐝𝐦𝐢𝐫𝐚ț𝐢 𝐟𝐚𝐜𝐞 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐩𝐫𝐞𝐬𝐭𝐢𝐠𝐢𝐨𝐬𝐮𝐥 𝐡𝐞𝐫𝐛𝐚𝐫 𝐝𝐨𝐧𝐚𝐭 𝐝𝐞 𝐚𝐜𝐚𝐝𝐞𝐦𝐢𝐜𝐢𝐚𝐧𝐮𝐥 𝐄.𝐈. 𝐍𝐲𝐚́𝐫𝐚́𝐝𝐲, 𝐨 𝐜𝐨𝐥𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐢𝐭𝐮𝐢𝐭ă î𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐚𝐧𝐢𝐢 𝟏𝟗𝟐𝟖-𝟏𝟗𝟑𝟎.
Nyárády, unul dintre cei mai mari botaniști ai României, a documentat cu precizie flora țării noastre, lăsându-ne moștenire dovezi palpabile ale bogăției naturale care astăzi, din păcate, este pe cale de dispariție.

Știați că? Numele de "Pliscul cocorului" vine de la forma fructului, care se aseamănă cu un cioc lung de pasăre. Când se usucă, acesta se răsucește ca un resort pentru a-și propulsa semințele cât mai departe, asigurând astfel următoarea generație pe nisipurile oltene.

𝐌𝐚𝐭𝐞𝐫𝐢𝐚𝐥 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐭 𝐝𝐞: 𝐝𝐫𝐝. 𝐃𝐚𝐧𝐢𝐞𝐥𝐚 𝐌𝐚̆𝐜𝐞𝐬̦𝐞𝐚𝐧𝐮, 𝐦𝐮𝐳𝐞𝐨𝐠𝐫𝐚𝐟 𝐒𝐞𝐜Ț𝐢𝐚 𝐝𝐞 Ș𝐭𝐢𝐢𝐧ț𝐞𝐥𝐞 𝐍𝐚𝐭𝐮𝐫𝐢𝐢, 𝐌𝐮𝐳𝐞𝐮𝐥 𝐎𝐥𝐭𝐞𝐧𝐢𝐞𝐢.

𝐁𝐢𝐛𝐥𝐢𝐨𝐠𝐫𝐚𝐟𝐢𝐞:
Dihoru Gh & Negrean G. 2009. Cartea roşie a plantelor vasculare din România. Edit. Academiei Române, Bucuresti. p. 630.
Sârbu I., Ștefan N., Oprea A. 2013. Plante vasculare din România: determinator ilustrat de teren. Edit. Victor B Victor.
Euro+Med PlantBase. 2006. The information resource for Euro-Mediterranean plant diversity. http://www.emplantbase.org/home.html.

Credit foto: Muzeul Olteniei, wikipendia

 

 

 

Sursa informațiilor Muzeul Olteniei.

Expoziția de fotografie „LEPIDOPTERA”

 

Expoziția de fotografie „LEPIDOPTERA”

O călătorie vizuală în lumea fluturilor.

Iubitorii de natură și artă fotografică sunt invitați să descopere o expoziție unică, care dezvăluie frumusețea fragilă și misterioasă a fluturilor prin obiectivul fotografului Adrian Tudose. De la irizațiile delicate ale aripilor până la detalii aproape invizibile ale corpurilor efemere, fiecare fotografie devine o poartă către un univers discret, dar profund fascinant. Adrian Tudose îmbină pasiunea pentru natură cu o curiozitate nesfârșită față de cele mai grațioase și colorate viețuitoare, iar imaginile sale sunt rodul unor călătorii prin variate zone ale Europei – cu o atenție specială asupra faunei din România.

„Într-o lume aflată într-o continuă transformare, România rămâne un refugiu prețios pentru numeroase specii de fluturi, datorită habitatelor sale încă sălbatice și a florei bogate care le susține”, declară artistul fotograf.

Expoziția vine să atragă atenția asupra importanței conservării ecosistemelor fragile și să ofere publicului o experiență estetică și educativă în același timp.

Detalii eveniment:
Locație: Muzeul de Științe Naturale Piatra-Neamț
Perioada: 4 mai - 31 august 2026
Program: marți – duminică
Orele 10:00 - 18:00

Despre Adrian Tudose:
Adrian Tudose este fotograf pasionat de natură, cu un ochi atent la detalii și o sensibilitate aparte pentru macrofotografia insectelor. Lucrările sale reflectă o admirație profundă pentru lumea nevăzută a micilor creaturi.

 

Sursa informațiilor Complexul Muzeal Național Neamț.

Broasca râioasă verde (Bufo viridis Laurenti, 1768)

 

Deschiși permanent pentru cunoaștere!

Exponatul lunii mai 2026 la Vivariu, Bacău 

Broasca râioasă verde (Bufo viridis Laurenti, 1768)

Broasca râioasă verde este o broască fără coadă din familia bufonide (Bufonidae), răspândită în Europa Centrală şi de Sud, Asia de vest şi centrală până în Kazahstan. Denumirea de "broască râioasă" vine de la tegumentul ce prezintă ridicături în formă de negi (verucozităţi) asemănătoare cu pielea bolnavilor de râie.

Coloritul dorsal: pe un fond alb-gălbui, cenuşiu, sau gălbui cu nuanţe roz, apar pete mari neregulate, măslinii sau verzi, uneori mărginite cu negru, petele se unesc între ele, formând un desen caracteristic. Verucozităţile mai proeminente au vârfurile roşii. Abdomenul este alb-murdar, pătat cu pete închise. Masculul are un sac vocal mare, numit rezonator, care când se umflă depăşeşte capul ca volum; în apă el emite un tril melodios şi neîntrerupt, asemănător ţârâitului greierilor, dar cu mult mai răsunător.

 
Broasca râioasă verde este o specie crepuscular-nocturnă fiind activă noaptea şi în amurg. Ziua stă ascunsă în galerii, ori în crăpăturile zidurilor, ieşind după apusul soarelui pentru a se hrăni. Indivizii tineri pot fi întâlniţi şi ziua. În perioada rece a anului hibernează pe uscat, în galerii pe care le sapă în pământ. În martie-aprilie iese din vizuinile subterane unde a iernat şi se îndreaptă spre bazinele acvatice din apropiere pentru reproducere.

Este cea mai răspândită specie de amfibieni din localităţile rurale şi urbane, întâlnindu-se mai ales pe terenurile agricole, unde îşi găseşte hrana (în special insecte). Suportă bine seceta şi chiar (lucru excepţional pentru amfibii) apa salmastră.

Material realizat de muzeograf dr. Burghelea Costel

 

 

Sursa informațiilor Complexul Muzeal de Ştiinţele Naturii "Ion Borcea" Bacău.

Cocoșul de mesteacăn (Lyrurus tetrix)

 

Cocoșul de mesteacăn (Lyrurus tetrix) - Exponatul lunii mai 2026 la Muzeul de Științele Naturii Bacău

Cocoșul de mesteacăn este o specie care aparține familiei Tetraonidae, caracteristică zonelor nordice și montane ale Eurasiei. În România, poate fi întâlnit în regiunile montane și submontane, unde este asociat cu habitate deschise sau semi-deschise, în care pădurile alternează cu pajiști și poieni.

Specia este sedentară și dependentă de menținerea unui mozaic echilibrat de habitate, utilizând zonele deschise pentru hrănire și desfășurarea comportamentului nupțial, iar zonele cu vegetație mai densă pentru adăpost și reproducere. Prezintă un dimorfism sexual pronunțat, diferențele de morfologie fiind parte a strategiei de adaptare la mediul și modul de viață. 

Reproducerea are loc primăvara, în cadrul unor agregări specifice („lek-uri”), unde masculii își stabilesc ierarhia prin afișaje vizuale și sonore, încercând să atragă femelele. Cuibăritul se realizează la nivelul solului, iar succesul reproductiv este condiționat de calitatea habitatului.

Specia este sensibilă la modificările de peisaj, în special la fragmentarea habitatelor și la diminuarea suprafețelor deschise, presiuni care pot influența negativ dinamica populațiilor.

Material realizat de muzeograf biol. Anca Tudor Andrei

 

Sursa informațiilor Complexul Muzeal de Ştiinţele Naturii "Ion Borcea" Bacău.

Cea de-a XXIV-a ediție a Sesiunii Naționale de Comunicări Științifice Milenii tezaurizate. Creație și spiritualitate.

 

Muzeul Județean Buzău organizează cea de-a XXIV-a ediție a Sesiunii Naționale de Comunicări Științifice Milenii tezaurizate. Creație și spiritualitate.
https://muzeubuzau.ro/.../sesiunea-nationala-de.../

 
Programul sesiunii cuprinde comunicări reunite în cadrul a trei secțiuni tematice:
1. Preistoria Carpaților de Curbură și a zonelor învecinate;
2. Habitat și practici funerare din epoca fierului;
3. Arheologia antichității târzii și a evului mediu.

La această manifestare participă, alături de specialiștii muzeului, cercetători și cadre universitare de la numeroase instituții de profil din România și Republica Moldova, dintre care menționăm: Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” București; Institutul de Arheologie Iași; Universitatea București; Universitatea „Valahia” din Târgoviște; Universitatea „Al. I. Cuza” Iași; Universitatea „Ovidius” Constanța, Muzeul Național de Istorie a României; Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei; Complexul Muzeal Național Moldova Iași, Universitatea de Stat din Moldova (Republica Moldova), Universitatea Pedagogică de Stat Ion Creangă (Republica Moldova); Muzeul Național de Istorie a Moldovei (Republica Moldova), Centrul de Cercetări Antropologice „Olga Necrasov”, Academia Română, Filiala Iași, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța; Muzeul Olteniei Craiova; Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni, Sfântu Gheorghe; Muzeul Municipiului București; Muzeul de Istorie și Arheologie Prahova; Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău; Muzeul Vrancei, Focșani; Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău; Muzeul de Istorie „Paul Păltănea”, Galați; Muzeul Brăilei, Complexul Muzeal Arad.

Deschiderea oficială a sesiunii va avea loc joi, 7 mai 2026, ora 14:00, la Centrul Muzeal „I. C. Brătianu”, situat în B-dul Nicolae Bălcescu nr. 40. Cu această ocazie va fi susținută în plen comunicarea Make Călmățui great again: povestea unui râu rătăcitor (Buzăul) și a strategiilor de locuire din Calcolitic (7200-6200 BP), de către cercetătorii: Alfred Vespremeanu-Stroe, Daniel Garvăn, Cristina Covătaru, Laurențiu Țuțuianu, Mihaela Dobre, Cătălin Lazăr, Alin Frînculeasa, Adrian Cristian Ardelean, Ionel Stan, Nicolae Cruceru, Andrei Asăndulesei, Maria Ilie, Luminița Preoteasa.
Comunicările științifice și discuțiile aferente se vor desfășura în după-amiaza zilei de 7 mai și pe tot parcursul zilei de 8 mai 2026, în spațiile special amenajate din incinta Muzeului de Arheologie, Istorie și Artă, Aleea Castanilor nr. 1.

#creștemîmpreunămințișisuflete Consiliul Județean Buzău Muzeul Județean Buzău

 

Sursa informațiilor Muzeul Județean Buzău.

PÂRȘUL CENUȘIU, Glis glis Linnaeus, 1766, (Ord. Rodenția, Fam. Gliridae, Gen Glis)

 

Cunoașteți campionul eleganței din pădurile noastre? Vă facem cunoștință cu Pârșul Cenușiu, un mic și drăgălaș acrobat care transformă nopțile din pădurile de fag și stejar într-o adevărată prezentare de modă, având o coada lungă și extrem de stufoasă ce îi servește drept accesoriu de lux și „balansier” perfect pentru salturile printre ramuri! Ai crede când îl vezi, că e un pui de veveriță, căci cât este trupul de lung, atât este și coada de stufoasă!!!!!

PÂRȘUL CENUȘIU, Glis glis Linnaeus, 1766, (Ord. Rodenția, Fam. Gliridae, Gen Glis), este cel mai mare dintre pârși, animal nocturn, trăiește în general în pădure și evită suprafețele deschise, petrecând ziua în cuiburi preluate de la păsări sau adăposturi similare prin pădurile de fag și stejar. 

Are în general un corp asemănător celui de veveriță, cântărește între 120 și 150 g, iar lungimea corpului împreună cu capul însumând de la 14 până la 19 cm, plus o coadă de 11-13 cm. Are urechi mici și picioare scurte cu labe mari, cele din față au patru degete iar cele din spate cinci. Tălpile nu sunt acoperite de păr. Deși este relativ slab la salturi, este un bun cățărător și își petrece cea mai mare parte a timpului în copaci. Are mișcări iuți care îl trădează prin foșnetul pe care-l face. Profită de secrețiile lipicioase din glandele plantelor ca să se cațăre pe suprafețele netede. 

Blana are o culoare de la cenușiu până la cenușiu-brun pe cea mai mare parte a corpului, pe când partea inferioară și suprafața interioară a picioarelor poate fi de la alb până la galben-brun,
nu are semne întunecate pe față, cu excepția unor cercuri vagi în jurul ochilor. Coada este lungă și stufoasă, cu blană puțin mai întunecată decât pe corp.

În mare parte erbivor, mănâncă mereu, dar pare veșnic flămând. Poate face mari pagube în livezi, hrănindu-se în principal cu fructe (mere, nuci), scoarță, frunze, flori, nevertebrate și chiar și ouă. Jirul, bogat în energie și proteine, este o excelentă sursă de hrană pentru pui și femelele care alăptează. 

Pârșul cenușiu este apt de o autotomie limitată, astfel că dacă un alt animal îl apucă de coadă, pielea se rupe cu ușurință și se scoate de pe osul subiacent, lăsând animalul să fugă, astfel că vertebrele expuse se rup și rana se vindecă. 

În general nu sunt animale sociale, însă grupuri mici de adulți strâns înrudiți au fost semnalate ocazional. Comunică parțial prin mirosuri și diferite sunete piuitoare, ciripituri pentru a semnala pericolele, a-și găsi partenerii și a-și marca teritoriul.

 
Pârșii sunt activi în cursul unei perioade de șase luni și hibernează aproximativ din octombrie până în mai. În anii cu hrană insuficientă, pot hiberna peste 11 luni. În funcție de condițiile climatice locale, își pregătesc o vizuină și se bazează pe rezervele de grăsime ca să supraviețuiască peste iarnă. În timpul hibernării rata metabolismului și temperatura corpului scad dramatic și animalul poate înceta de tot să respire pentru intervale de timp de până la o oră. 

După o lună de la trezirea din hibernar, începutul lunii august și mijlocul lunii septembrie, se nasc de obicei 4–6 pui orbi, iar după 21–32 de zile acestora li se deschid ochii și încep să se hrănească singuri. (Fauna României, I. SIMIONESCU, 1983; Mamiferele sălbatice din România, M. GEORGESCU, 1989; Systematic List of the Romanian Vertebrate Fauna, D. MURARIU, 2010; Catalogul Colecției de Mamifere din patrimoniul Muzeului Olteniei, I. C. GOGA, 2012).

Știați că…?
Consumul pârșilor în Evul Mediu, precum și folosirea grăsimii lor în scopuri medicinale sunt documentate din secolul al XIII-lea?
Erau intensiv vânați sezonier pentru completarea alimentației sau în timpuri de foamete?
Vânarea, îngrășarea și consumarea de pârși era o tradiție și în Italia, mai ales în Lombardia și Calabria, însă în prezent sunt interzise, întrucât acest animal este protejat?
***Conform Listei Roșii a IUCN (Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii) specia prezintă risc scăzut – LC (nepericlitată). 

𝐏𝐢𝐞𝐬𝐚 𝐧𝐚𝐭𝐮𝐫𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐭ă 𝐟𝐚𝐜𝐞 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐂𝐨𝐥𝐞𝐜ț𝐢𝐚 𝐝𝐞 𝐌𝐚𝐦𝐢𝐟𝐞𝐫𝐞 𝐚 𝐒𝐞𝐜ț𝐢𝐞𝐢 𝐝𝐞 Ș𝐭𝐢𝐢𝐧ț𝐞𝐥𝐞 𝐍𝐚𝐭𝐮𝐫𝐢𝐢 𝐚 𝐌𝐮𝐳𝐞𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐎𝐥𝐭𝐞𝐧𝐢𝐞𝐢, 𝐚𝐯â𝐧𝐝 𝐜𝐚 𝐝𝐚𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐜𝐨𝐥𝐞𝐜𝐭𝐚𝐫𝐞: 𝐚𝐝𝐮𝐥𝐭 , 𝐥𝐞𝐠𝐢𝐭 𝐕. 𝐁𝐫𝐞𝐚𝐡𝐧𝐚, 𝐁𝐮𝐜𝐮𝐫𝐞ș𝐭𝐢, 𝟏𝟓.𝐗𝐈𝐈. 𝟏𝟗𝟔𝟏.

𝐌𝐚𝐭𝐞𝐫𝐢𝐚𝐥 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐭 𝐝𝐞 𝐝𝐫. 𝐂𝐥𝐚𝐮𝐝𝐢𝐚 𝐆𝐨𝐠𝐚, 𝐦𝐮𝐳𝐞𝐨𝐠𝐫𝐚𝐟, 𝐒𝐞𝐜ț𝐢𝐚 𝐝𝐞 Ș𝐭𝐢𝐢𝐧ț𝐞𝐥𝐞 𝐍𝐚𝐭𝐮𝐫𝐢𝐢- Muzeul Olteniei.

𝐂𝐫𝐞𝐝𝐢𝐭 𝐟𝐨𝐭𝐨: 𝐀𝐥𝐢𝐧𝐚 𝐂𝐨𝐦𝐚𝐧, referent de specialitate - Secția de Științele Naturii.

 

 

 

Sursa informațiilor Muzeul Olteniei.