Olăritul în Drăușeni

 

Olăritul în Drăușeni

Cercetările de teren și săpăturilor arheologice realizate în localitatea Drăușeni au dus la concluzia că aici s-a practicat olăritul încă de la sfârșitul secolului al XVII-lea. Fragmentele ceramice atestă o producție de vase roșii nesmălțuite și smălțuite cu verde folosite în gospodărie. 

Cea mai cunoscută perioadă, considerată performanță artistică a olarilor sași din Drăușeni, este cea cuprinsă între 1730-1850.
Pentru această ceramică este caracteristic decorul floral de inspirație barocă în albastru cobalt, realizat cu cornul și cu pensula peste angoba alb-gălbuie. Acest tip de ornamentică este aplicat în mod special cănilor mari de vin folosite de vecinătăți, canceelor, farfuriilor, cahlelor, piese care făceau parte din amenajarea interiorului săsesc tradițional. 

Prezența olarilor sași este confirmată și de numele unor meșteri și de însemnele lor profesionale pictate pe emporiul bisericii evanghelice din sat. 

Oamenii locului cumpărau din târgurile săptămânale produsele acestor meșteri și le foloseau în special la împodobirea „casei dinainte”.
Vă prezentăm din colecția muzeului o cană de vecinătate, datată 1799 și vă invităm totodată să vizitați Muzeul de Etnografie Brașov, unde, în cadrul expoziției temporare „Meșteșugul olăritului. Centre de olari din sudul și centrul Transilvaniei în secolele XVII – XIX” veți putea admira astfel de piese. Program vizitare: miercuri-duminică între orele 09:00 și 17:00.

 

Sursa informațiilor Muzeul de Etnografie Brașov.

𝐈𝐬𝐭𝐨𝐫𝐢𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐧𝐬𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐚𝐟𝐚̆

 

𝐈𝐬𝐭𝐨𝐫𝐢𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐧𝐬𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐚𝐟𝐚̆

𝑬𝒙𝒑𝒐𝒏𝒂𝒕𝒖𝒍 𝒍𝒖𝒏𝒊𝒊 𝒐𝒄𝒕𝒐𝒎𝒃𝒓𝒊𝒆 2026 𝒍𝒂 𝑴𝒖𝒛𝒆𝒖𝒍 𝒅𝒆 𝑰𝒔𝒕𝒐𝒓𝒊𝒆 𝑵𝒂𝒕̗𝒊𝒐𝒏𝒂𝒍𝒂̆ 𝒔̗𝒊 𝑨𝒓𝒉𝒆𝒐𝒍𝒐𝒈𝒊𝒆 𝑪𝒐𝒏𝒔𝒕𝒂𝒏𝒕̗𝒂

Nu e o simplă carafă, folosită la mesele de sfârșit de secol XIX... Nu era folosită pentru vin. 

Este un obiect de artă, cu valoare de simbol, un suvenir patriotic, de propagandă politică și militară, produs în ediție limitată, care celebrează alianța franco-rusă din anul 1894. Astfel de vase din majolică, pictate manual, se achiziționau ca obiecte de mândrie națională, fiind expuse la loc de cinste în casele burgheze, pentru a arăta susținerea poporului față de alianța care rupea izolarea diplomatică a Franței în fața Germaniei.

Produsă în 1894-1895, carafa, cu o înălțime de 24 cm, diametrul gurii de 11,7 cm și diametrul bazei de 12 cm, impresionează prin decorul său bogat, realizat în relief. Pe una dintre fețe sunt reprezentați un soldat francez și unul rus strângându-și mâinile, imagine ce simbolizează un moment istoric important, acela de pace și sprijin reciproc împotriva Imperiului German. Pe partea opusă sunt redate drapelele Franței și Rusiei, precum și un medalion ce poartă inițialele statelor, elemente care subliniază caracterul comemorativ și patriotic al piesei. Sunt prezente motive vegetale și simboluri militare.

Paleta cromatică este echilibrată, fiind alcătuită din tonuri pastelate și glazuri în nuanțe deschise și închise, aplicate pe un fond albastru cobalt. Baza și toarta sunt acoperite cu o glazură brună, în timp ce interiorul vasului este finizat cu o glazură vernil, de contrast cu albastrul cobalt de pe exterior.

Pe partea inferioară se păstrează marcajul producătorului, Opaque de Wasmuël, alături de inițialele care indică numele Auguste Mouzin & Cie. Lângă marcaj, apar litera Z și cifra 4, însemne folosite pentru identificarea modelului. Presupunem că litera Z denotă faptul că acest obiect face parte din seria oficială de vase istorice ale fabricii, iar matrița cu numărul 4 a fost creată special pentru a reda relieful complex, păstrând proporțiile perfecte ale vasului după ardere.

„Faïencerie de Wasmuël” din Belgia, înființată de Isidore Paulus, în 1834, și-a extins considerabil activitatea, din 1878, sub conducerea lui Auguste Mouzin, devenind apreciată în întreaga Europă pentru calitatea produselor sale și pentru creațiile în stil Art Nouveau. A funcționat până în 1951. 

Această piesă rară, un important „document” pentru istoria europeană, se păstrează astăzi în patrimoniul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța (inv. 10762). Vasul este restaurat.

***
Exponatul lunii octombrie 2026 poate fi admirat în format fizic la sediul muzeului din strada Arhiepiscopiei nr. 7, municipiul Constanța, începând de joi, 8 octombrie 2026, timp de o lună.

 
Curatori: Oana Grigoruță, Lavinia Dumitrașcu

𝐇𝐢𝐬𝐭𝐨𝐫𝐲 𝐂𝐚𝐩𝐭𝐮𝐫𝐞𝐝 𝐢𝐧 𝐚 𝐉𝐮𝐠

This is not just an ordinary jug of the kind that once graced dining tables at the close of the nineteenth century. Nor was it intended for serving wine.

Rather, it is a work of art imbued with symbolic meaning—a patriotic keepsake and a vehicle of political and military propaganda, produced as a limited edition to commemorate the Franco-Russian Alliance of 1894. Hand-painted in majolica, vessels of this kind were purchased as expressions of national pride and displayed prominently in bourgeois homes, where they served as visible declarations of public support for the alliance that brought an end to France's diplomatic isolation in the face of the German Empire.

Produced between 1894 and 1895, the jug measures 24 cm in height, with a rim diameter of 11.7 cm and a base diameter of 12 cm. It is distinguished by its richly modelled relief decoration. One side depicts a French and a Russian soldier shaking hands, symbolising a defining moment in European history—an alliance based on peace and mutual support against the German Empire. 

The reverse features the national flags of France and Russia, together with a medallion bearing the initials of the two countries, reinforcing the commemorative and patriotic nature of the piece. The composition is further enriched with floral ornamentation and military emblems.

The carefully balanced colour palette combines soft pastel tones with light and dark glazes applied over a cobalt-blue ground. The base and handle are finished in a rich brown glaze, while the interior is coated with a contrasting apple-green glaze, creating a striking visual contrast with the cobalt-blue exterior.

The underside bears the maker's mark, "Opaque de Wasmuël," together with the initials of Auguste Mouzin & Cie. Nearby are the letter Z and the number 4, factory marks used to identify the model. It is believed that the letter Z indicates that this jug belonged to the factory's official series of historical commemorative wares, while mould number 4 was specially designed to reproduce its intricate relief decoration and to preserve the vessel's precise proportions during firing.

The Faïencerie de Wasmuël, founded in Belgium by Isidore Paulus in 1834, expanded considerably after 1878 under the direction of Auguste Mouzin. It became renowned throughout Europe for the exceptional quality of its faience and for its distinctive Art Nouveau creations. The factory remained in operation until 1951.

Today, this rare object survives as both an outstanding example of late nineteenth-century decorative art and an important historical document reflecting the political climate of Europe at the time. It forms part of the collections of the Museum of National History and Archaeology Constanța (Inventory No. 10762) and has undergone professional conservation and restoration.

Curators: Oana Grigoruță, Lavinia Dumitrașcu

https://minac.ro/exponatul-lunii-octombrie-2026-istorie.../

 
#MINAC #Exponatullunii #octombrie2026 #carafă #alianțafrancorusa #anul1894 #muzeu #istorie

 

Sursa informațiilor Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța.

Bâta ciobanilor

 

Bâta ciobanilor 

Simbol al ciobanului și al omului călător, bățul reprezintă obiectul cu multe funcții practice și semnificații spirituale și artistice. Folosit ca sprijin, pentru transportul poverilor, ca armă de apărare, însoțea omul de-a lungul drumului său prin viață. „Între om, bâta ornamentală și haina îmbrăcată existau legături spirituale ca între frații de cruce, cu o singură deosebire: frații de cruce existau legați sufletește unul de altul printr-un ritual până la moarte, în timp ce bățul sau toiagul rămânea nedespărțit de tovarășul său și pe lumea cealaltă. În munții Apuseni se punea în groapa mortului un băț crăpat la un capăt în care se introducea un ban: cu bățul urma să se sprijine la mers și să se apere de dușmani, cu banul să plătească vămile de-a lungul drumului”, susține prof. Ion Ghinoiu. 

Aflați mai multe detalii despre comunitățile pastorale și elementele lor de identitate în expoziția temporară „Ecologia Lânii – de la universul Mioriței și păstoritul tradițional la utilizări contemporane”, deschisă la Muzeul Civilizației Urbane a Brașovului.

Program vizitare: miercuri-duminică între 09:00 și 17:00.

 

Sursa informațiilor Muzeul de Etnografie Brașov.

Povestea inului

 

Muzeul Județean Botoșani, în parteneriat cu Muzeul Etnografic Trușești, vă invită la deschiderea expoziției temporare intitulate „Povestea inului”, joi, 8 octombrie 2026, începând cu ora 12.00. 

Manifestarea își propune să readucă în atenția publicului una dintre cele mai vechi și mai importante îndeletniciri casnice ale țăranului român: cultivarea și prelucrarea inului. Vizitatorii vor putea admira o colecție valoroasă de piese de port popular, unelte tradiționale folosite în industria casnică textilă (melițe, piepteni, vârtelnițe) și țesături de interior specifice zonei Botoșanilor. Toate aceste obiecte patrimoniale ilustrează drumul anevoios, dar plin de creativitate pe care planta de in îl parcurgea de la sămânță până la cămașa de sărbătoare.

Colaborarea dintre cele două entități muzeale evidențiază importanța parteneriatelor culturale locale în conservarea și promovarea identității naționale. Acest demers expozițional reprezintă nu doar un act științific și muzeografic, ci și o reverență în fața hărniciei și simțului estetic al generațiilor trecute.

Expoziția va fi prezentată de ing. Elena Chiponcă, de la Muzeul Etnografic Trușești. Atmosfera autentică a șezătorilor de altădată va fi potențată prin recitalul de muzică populară, susținut de doi tineri interpreți botoșăneni talentați: Miruna Iustina Gireadă (la cobză) și Darius Ștefan Gireadă (la fluier).

Expoziția, organizată la Muzeul de Etnografie Botoșani, va rămâne deschisă publicului în perioada 8 octombrie – 8 decembrie 2026.

 

Sursa informațiilor Muzeul Județean Botoșani.

Ștergar de Ineu (Arad)

 

Exponatul săptămânii: „Ștergar de Ineu (Arad)”

Localitatea Ineu din județul Arad se află situată în zona de contact dintre Depresiunea Crișului Alb și Câmpia Crișurilor, fiind considerată poarta principală de intrare în Țara Zarandului.

Folosite ca piese de decor al interiorului țărănesc, ștergarele erau etalate pe pereți la icoane sau blide, însă acestea erau țesute în gospodărie și pentru a fi oferite ca dar în cadrul ceremonialului nunții tradiționale.

Ștergarul de Ineu prezentat astăzi este țesut în două ițe din bumbac, iar pentru ornamentare s-au folosit mai multe tehnici decorative: alesul printre fire, peste fire (cu vergeaua) și cu tăieturi („karamani”).

Piesa prezintă la capete două registre cu motive florale, trei cu motive geometrice, vărgi înguste și porțiuni cu perforații realizate în tehnica karamani.

Motivul decorativ aflat în centrul compoziției este „S”-ul culcat, semn convențional vechi folosit în arta populară românească cu denumirea „cârligul ciobanului”. Acest element decorativ semnifică echilibrul universal între viață și moarte, întuneric și lumină, cer și pământ, început și sfârșit și apare reprezentat pe broderiile cămășilor, țesături de interior și în crestăturile realizate pe obiecte din lemn.

Ștergarul este decorat la capete cu dantele late croșetate din bumbac, cu o compoziție fitomorfă și terminații angulare.

Piesa este lucrată la jumătatea secolului al XX-lea și a fost achiziționată în anul 2015 din localitatea Ineu, județul Arad.

 

Sursa informațiilor Muzeul de Artă Populară Constanța.

Ceramica săsească

 

Ceramica săsească

Începuturile ceramicii săsești, în Transilvania, pot fi plasate în secolul XII, odată cu venirea coloniștilor sași, care aduc cu ei tradițiile realizării vaselor, însă procesul de sintetizare al acestora într-o seamă de tipuri specifice s-a produs în timp și sub influența formelor autohtone.

O primă însemnare despre olarii sași datează din 1376. Un Regulament emis în acel an menționează bresle la Sibiu, Sebeș-Alba, Orăștie și Sighișoara. Documentele amintesc și despre breasla olarilor din Brașov, înființată în anul 1553.

Breslele au jucat un rol însemnat în dezvoltarea meșteșugului olăritului, prin calificare riguroasă, obligativitatea folosirii materialelor de calitate și prin perfecționări tehnice. În afară de breslași lucrau, însă, și așa zișii „Ripler, Störer”/„turburători”, meșteșugari „ilegali”, care nu făceau parte dintr-o breaslă.

În decursul dezvoltării ceramicii, unul dintre criteriile de clasificare a fost acela al localizării teritoriale a centrelor de producție. S-a remarcat astfel ceramica de Sibiu, de Chirpăr și Marpod, Saschiz, Drăușeni, Brașov, Țara Bârsei, Nemșa, Agnita, Turda, Bistrița, etc. Trebuie subliniat faptul că, în timp, ceramica realizată într-o anumită zonă, a ajuns să fie produsă și în alte centre.

Secolul al XVIII-lea a reprezentat perioada de apogeu a ceramicii săsești, fapt dovedit atât de calitatea deosebită, cât și de numărul mare pe produse realizate.

În tipologia vaselor de ceramică săsești întâlnim: recipiente pentru lichide (ulcioare, ploști), vase pentru servit băuturi (căni), vase pentru băut (cancee, ulcioare), și vase folosite, exclusiv, la împodobirea interioarelor (cancee, farfurii). Un loc aparte îl ocupă cahlele pentru sobă și cănile mari de vin cu gura rotundă sau bilobată, unele fiind căni de „Vecinătate” sau de „breaslă”, cu inscripții (nume, urări, monograme), folosite în cadrul ceremoniilor și festivităților acestora.

Ornamentația ceramicii săsești, realizată frecvent prin pictarea cu cornul sau pensula, cuprinde motive geometrice (punct, spirală, tablă de șah), motive vegetale: flori (lalele, garoafe, floarea-soarelui), fructe (rodia și frunze de salcâm, palmete), motive avimorfe sau simboluri de breaslă.

Vă invităm la Muzeul de Etnografie Brașov să descoperiți varietatea și complexitatea ceramicii săsești în cadrul expozției temporare „Meșteșugul olăritului. Centre de olari din sudul și centrul Transilvaniei în secolele XVII – XIX”

Program vizitare: miercuri-duminică între 09:00 și 17:00.

 

Sursa informațiilor Muzeul de Etnografie Brașov.

ȚESTUL ÎN OLTENIA: ÎNTRE MEȘTEȘUG, MEMORIE ȘI RITUAL. PRACTICI VII ÎN COMUNITĂȚILE RURALE DIN DOLJ

 

ȚESTUL ÎN OLTENIA: ÎNTRE MEȘTEȘUG, MEMORIE ȘI RITUAL. PRACTICI VII ÎN COMUNITĂȚILE RURALE DIN DOLJ

În spațiul rural oltenesc, #țestul nu este doar un obiect asociat preparării pâinii, ci un veritabil depozitar al memoriei comunitare. Modelat din pământ, apă și uneori paie, țestul aparține unei tehnologii domestice simple, dar încărcate de semnificații sociale și simbolice. În satele din #Dolj, precum Botoșești-Paia, amintirea #țestului se leagă de vatra casei, de pâinea coaptă pentru familie, de munca femeilor și de momentele în care gospodăria devenea centrul unor practici colective. Privit antropologic, țestul poate fi înțeles ca un obiect aflat la intersecția dintre tehnică, economie domestică, identitate și memorie.

#Țestul este, înainte de toate, un produs al culturii materiale rurale. Forma sa aparent simplă ascunde o cunoaștere tehnică transmisă de la o generație la alta: alegerea și pregătirea lutului, amestecarea materialelor, modelarea, uscarea și arderea sau întărirea acestuia, urmate de utilizarea lui în procesul de coacere.

În acest sens, #țestul poate fi privit drept ceea ce antropologia numește un obiect social: valoarea lui nu rezidă exclusiv în funcția practică, ci și în relațiile pe care le activează. El vorbește despre cine știe să-l facă, cine îl folosește, cine a învățat meseria de la cine și în ce contexte este considerată necesară prezența lui.

Unul dintre aspectele importante ale țestului este relația dintre om și materia naturală. Pământul, apa și focul sunt transformate prin muncă într-un instrument destinat producerii hranei. Procesul are astfel o dimensiune aproape cosmologică: materia extrasă din mediul natural intră în gospodărie, este modelată de mâna omului și revine în contact cu focul pentru a face posibilă transformarea aluatului în pâine.

Această relație dintre pământ, foc și hrană poate fi interpretată ca o metaforă a ordinii domestice. Vatra reprezintă unul dintre centrele tradiționale ale casei, iar țestul devine intermediar între foc și pâine. În jurul lui se organizează o serie de gesturi repetitive care, tocmai prin caracterul lor cotidian, contribuie la stabilitatea vieții comunitare.

Prin urmare, obiectul poate fi analizat ca parte a unui întreg lanț cultural: pământ – grâu – făină – aluat – foc – pâine. 

Meșteșugurile tradiționale nu supraviețuiesc doar prin conservarea obiectelor. Ele supraviețuiesc prin oameni capabili să refacă gesturile care au produs obiectele respective. Un țest păstrat într-o gospodărie este, prin urmare, mai puțin relevant dacă tehnica utilizării lui dispare.

Din această perspectivă, țestul devine un exemplu de patrimoniu cultural viu.

Material documentar realizat de: 𝗱𝗿. 𝗟𝗶𝘃𝗶𝘂 𝗢𝗹𝘁𝗲𝗮𝗻𝘂, muzeograf Muzeul Olteniei, Secția de Etnografie.

Credit foto: Cercetare și documentare teren, informatori: Virginia, Cornelia și Mariana Mogoi, comuna Botoșești-Paia, Dolj, 25/26 septembrie 2026.

 

Sursa informațiilor Muzeul Olteniei.

SIMPOZIONUL NAȚIONAL „VASILE PÂRVAN” - Ediția a XLIV-a - Bacău, 08-09 octombrie 2026

 

SIMPOZIONUL NAȚIONAL „VASILE PÂRVAN”
Bacău, 08-09 octombrie 2026
Ediția a XLIV-a

Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, în parteneriat cu Arhivele Naționale – Serviciul Județean Bacău, organizează, în perioada 8-9 octombrie 2026, cea de-a XLIV-a ediție a Simpozionului Național „Vasile Pârvan”, una dintre manifestările științifice de tradiție ale muzeului băcăuan, ce reunește anual specialiști din importante instituții academice, universitare, muzeale și arhivistice din România.

Ediția din acest an dobândește o semnificație aparte, desfășurându-se sub semnul centenarului apariției monumentalei lucrări „Getica. O protoistorie a Daciei”, publicată de Vasile Pârvan în anul 1926. La o sută de ani de la apariție, Getica rămâne una dintre marile opere ale istoriografiei și arheologiei românești, o sinteză fundamentală prin care savantul născut pe meleagurile băcăuane a oferit cercetării spațiului carpato-danubian o nouă perspectivă și a înscris arheologia românească în circuitul științific european. Astfel, personalitatea lui Vasile Pârvan (1882–1927) conferă ediției din 2026 o puternică dimensiune aniversară și academică. Considerat drept „părinte al arheologiei românești” moderne, Pârvan a contribuit decisiv la instituționalizarea cercetării arheologice și la formarea unei adevărate școli românești în domeniu. Centenarul Getica deschide, totodată, seria manifestărilor care vor conduce către anul 2027, când se va împlini un secol de la moartea marelui savant, motiv pentru care viitoarea ediție a Simpozionului Național „Vasile Pârvan” îi va fi consacrată în integralitate.

Cea de-a XLIV-a ediție confirmă caracterul național și interdisciplinar al manifestării. Peste 80 de cercetători, istorici, arheologi, muzeografi, arhiviști, etnografi, profesori universitari și cadre didactice vor prezenta rezultatele celor mai recente cercetări și vor participa la dialogul dintre generații și dintre diferitele domenii ale științelor istorice. O noutate importantă a ediției din acest an este introducerea unei secțiuni distincte de Etnografie, prin care organizatorii își propun să extindă perspectiva asupra patrimoniului și să aducă împreună arheologia, istoria, muzeografia, arhivistica și cercetarea culturii tradiționale. Este o deschidere firească spre înțelegerea patrimoniului în integralitatea sa, de la mărturia arheologică și documentul istoric până la memoria, tradițiile și formele de viață ale comunităților.

Comunicările științifice sunt organizate în cinci secțiuni: Arheologie și istorie veche; Istorie; Personalități – Muzeografie; Etnografie; Istorie și arhivistică. Deschiderea oficială va avea loc joi, 8 octombrie 2026, ora 11.00, la sediul Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, din str. Nicolae Titulescu nr. 23. În debutul manifestării vor adresa cuvinte de salut prof. dr. Alin Sebastian Popa, managerul Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, reprezentanții instituțiilor publice și, nu în ultimul rând, dr. Cristian Anița, directorul Arhivelor Naționale ale României.

Unul dintre momentele centrale ale deschiderii va fi conferința „Arheologia românească ieri și azi”, susținută de dr. Radu Băjenaru, directorul Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române din București. Prezența directorului instituției ce poartă numele marelui savant conferă o semnificație suplimentară ediției desfășurate la centenarul Getica, oferind prilejul unei reflecții asupra drumului parcurs de arheologia românească de la generația lui Pârvan până la cercetarea contemporană.

Programul inaugural va continua cu lansarea Anuarului Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău – „Carpica”, vol. LV, 2026, prezentat de dr. Elena-Lăcrămioara Istina, precum și cu lansarea Anuarului Arhivelor Naționale Bacău – „Acta Bacoviensia”, nr. XXI, 2026, prezentat de prof. Vilică Munteanu, din partea Asociației Generale a Arhiviștilor din România – Filiala Bacău. Un alt moment important al primei zile îl reprezintă vernisarea expoziției fotodocumentare „Castele și conace de pe Valea Trotușului”, dedicată unui patrimoniu arhitectural care păstrează memoria marilor familii și a elitelor ce au contribuit la configurarea peisajului social și cultural al zonei.

După deschiderea oficială, lucrările vor continua prin prezentarea comunicărilor în cadrul celor cinci secțiuni. La ediția din acest an participă specialiști din cadrul universităților și centrelor academice din București, Iași, Suceava și Bacău, din cadrul muzeelor și instituțiilor culturale din București, Iași, Focșani, Botoșani, Suceava, Buzău, Bârlad, Roman, Bacău, Brașov, Brăila, Vaslui, Târgu Neamț, Dorohoi, Piatra Neamț, Sfântu Gheorghe, Galați și Timișoara, reprezentanți ai structurilor Arhivelor Naționale din București, Iași, Focșani, Pitești, Bacău și Galați precum și cadre didactice din mai multe centre ale țării. Lucrările Simpozionului Național „Vasile Pârvan” vor continua vineri, 9 octombrie 2026, începând cu ora 9.30, prin susținerea comunicărilor programate în cadrul secțiunilor științifice.

La organizarea celei de-a XLIV-a ediții au colaborat: Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române, Arhivele Naționale ale României, Asociația Generală a Arhiviștilor din România – Filiala Bacău și Fundația Cultural-Științifică „Iulian Antonescu” Bacău.

Prin amploarea participării, diversitatea tematică și prestigiul instituțiilor reprezentate, Simpozionul Național „Vasile Pârvan” își reafirmă vocația de spațiu al dialogului științific și al întâlnirii dintre generații, continuând la Bacău o tradiție de peste patru decenii dedicată cercetării, protejării și valorificării patrimoniului istoric și cultural românesc. La o sută de ani de la apariția Getica, întoarcerea simbolică la Vasile Pârvan înseamnă mai mult decât omagierea unei personalități și a unei opere fundamentale; înseamnă reafirmarea unei exigențe intelectuale – aceea de a cerceta trecutul cu rigoare, de a-l înțelege cu responsabilitate și de a-l transmite generațiilor viitoare.

Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău.

 

Sursa informațiilor Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău.

Metode și unelte de pescuit din Țara Bârsei

 

Metode și unelte de pescuit din Țara Bârsei

Vechimea pescuitului în sud-estul Transilvaniei este milenară, informații despre această ocupație s-au păstrat încă din a doua jumătate a secolului al XII-lea (1169, 1181), în legătură cu unele domenii feudale mănăstirești. Importanța economică a acestei surse de trai este consemnată și în Diploma Ioaniților (1247).

Dintre formele de pescuit practicate în Țara Bârsei până pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea putem menționa pescuitul în colectiv, adică pescuitul cu satul, mai târziu, clăcile de pescuit, de regulă efectuate la porunca proprietarului sau arendeșului de pământ. Râurile și apele de munte cu o mare bogăție piscicolă care străbat această zonă au constituit factori naturali care au asigurat supraviețuirea acestei ocupații.

Cel mai vechi procedeu de prindere a peștelui a fost pescuitul cu mâna. Conform tradiției orale, păstrăvii se prindeau vara cu mâna când apele erau mici și limpezi. Iarna pescarii aruncau zăpadă în albia râului de munte care, pentru câteva minute, rămânea „seacă”, astfel păstrăvii puteau fi adunați cu mâna. O altă metodă de pescuit era abaterea apei într-o altă albie, după care se culegeau peștii cu mâna. Până după cel de al Doilea Război Mondial, în Țara Bârsei se mai practica pescuitul prin otrăvirea apei apei cu plante, var sau substanțe procurate din farmacii. Această metodă, controversată, a fost și încă este întâlnită la multe popoare.

Uneltele tradiționale de pescuit erau bățul ascuțit, ostia (cu mai multe vârfuri ascuțite), coșul cilindric, vârșa, sacul, mreaja sau breaja (trei rețele de plasă împletite cu ochiuri mari), plasa (năvodul), rochia (plasa rotundă folosită în apele mai mari), lingura (plasă împletită din sfoară de urzică sau cânepă, cu coadă, în fotografie), cârligul și undița. Deseori se practica și pescuitul cu luntrea (cinul) sau pluta.

Sursă text și fotografie: Țara Bârsei, Editura Academiei RSR, București, 1972.

 

Sursa informațiilor Muzeul de Etnografie Brașov.

Fotă de Buzău

 

Exponatul săptămânii: „Fotă de Buzău”

Tipologic, costumul femeiesc din zona etnografică Buzău face parte din aria de răspândire a costumului cu fotă, având denumirea locală „strecătoare”.

Fota are mijlocul țesut în patru ițe din lână neagră, iar în partea inferioară prezintă o bordură orizontală cu motive geometrice (romburi) alese cu fir metalic auriu și argintiu.

La cele două capete, piesa este decorată cu vărgi late țesute din lână roșie, alternând cu vărguțe țesute cu oranj, galben, albastru și registre verticale cu motive florale geometrizate alese cu fir metalic auriu și argintiu.

Până la începutul secolului al XX-lea, fotele de Buzău au fost lucrate numai din lână, având „pragul” de la poale țesut cu lână roșie pe fond negru, iar „căpătâile” alese cu lână policromă pe fond roșu. Ulterior, la alesături s-a folosit firul metalic.

Fota de Buzău prezentată a fost lucrată în al doilea sfert al secolului al XX-lea și a fost achiziționată de Muzeul de Artă Populară Constanța în anul 2021.

 

Sursa informațiilor Muzeul de Artă Populară Constanța.

Meșteșugul olăritului. Centre de olari din sudul și centrul Transilvaniei în secolele XVII - XIX

 

Muzeul de Etnografie Brașov deschide joi, 24 septembrie 2026, orele 17.00, la sediul din Bd. Eroilor nr. 21A, expoziția intitulată „Meșteșugul olăritului. Centre de olari din sudul și centrul Transilvaniei în secolele XVII - XIX”

În decursul secolelor, Transilvania a reprezentat un spațiu fascinant al interferențelor culturale, unde arta olăritului a devenit o punte de legătură între comunități. Fiecare etnie și-a adus propria sensibilitate artistică în modelarea lutului, însă conviețuirea lor a generat un schimb de tehnici, motive și forme, transformând simplul meșteșug într-un patrimoniu de valoare excepțională.

În cadrul expoziției pot fi descoperite informații valoroase despre materiale și tehnici de realizare a ceramicii, despre tipologia vaselor, ornamentica și cromatica acestora, despre centrele importante din centrul și sudul Transilvaniei, care au produs tipuri specifice de ceramică: ceramica de Țara Bârsei, de Drăușeni, de Saschiz, ceramica de Făgăraș, Nou Român și Tohan, ceramica de Satu Nou, Târgu Secuiesc și Corund.

În expoziție sunt prezentate și obiecte din ceramică aparținând industriilor creative contemporane. Sunt reprezentați doi artizani din zona Târnavei Mari, Moise Theodor Drăghici și Marinel Györfi, care au ales să perpetueze meșteșugul olăritului prin obiecte specifice creației artistice contemporane, urmând fiecare propriul său traseu, astfel Marinel Györfi a ales să reînvie prin replici contemporane ceramica de Saschiz, iar Moise Theodor Drăghici a îmbrățișat domeniul artei decorative și designul modern.

Vă așteptăm alături de noi!

 

Sursa informațiilor Muzeul de Etnografie Brașov.

𝗟𝗨𝗠𝗘𝗔 𝗦𝗔𝗧𝗨𝗟𝗨𝗜 𝗧𝗥𝗔𝗗𝗜Ț𝗜𝗢𝗡𝗔𝗟 Î𝗡 𝗣𝗘𝗥𝗦𝗣𝗘𝗖𝗧𝗜𝗩𝗔 𝗔𝗡𝗧𝗥𝗢𝗣𝗢𝗟𝗢𝗚𝗜𝗘𝗜 𝗖𝗨𝗟𝗧𝗨𝗥𝗔𝗟𝗘: 𝗜𝗗𝗘𝗡𝗧𝗜𝗧𝗔𝗧𝗘, 𝗧𝗥𝗔𝗗𝗜Ț𝗜𝗘 Ș𝗜 𝗣𝗔𝗧𝗥𝗜𝗠𝗢𝗡𝗜𝗨

 

Lumea satului tradițional ocupă un loc important în memoria colectivă și în procesul de constituire a identității culturale. Aceasta poate fi înțeleasă ca un spațiu al continuității, în care valorile, practicile și reprezentările transmise de-a lungul generațiilor contribuie la păstrarea unei relații stabile între individ, comunitate și mediul natural. Spre deosebire de percepția modernă asupra timpului, caracterizată prin dinamism și schimbare permanentă, temporalitatea tradițională este organizată în jurul unor cicluri repetitive, determinate de succesiunea anotimpurilor, de activitățile agricole, de sărbători și de ritualurile comunitare.

Din perspectivă antropologică și culturală, 𝘀𝗮𝘁𝘂𝗹 𝘁𝗿𝗮𝗱𝗶ț𝗶𝗼𝗻𝗮𝗹 nu reprezintă exclusiv un spațiu geografic, ci constituie un veritabil univers simbolic. În cadrul acestuia se intersectează elemente fundamentale precum natura, comunitatea, credința, memoria și tradiția. Practicile cotidiene și ritualurile comunitare contribuie la transmiterea unui sistem de valori și norme care oferă coerență vieții sociale. În acest context, obiecte și spații aparent obișnuite – casa, ograda, fântâna, prispa, țesăturile, cântecele sau sărbătorile – dobândesc o semnificație culturală mai amplă, devenind repere ale identității comunitare și ale patrimoniului cultural imaterial.

Satul tradițional poate fi interpretat și ca un spațiu al #regenerării simbolice. Repetitivitatea ciclurilor naturale și a ritualurilor comunitare creează o reprezentare a existenței bazată pe continuitate și reînnoire. Succesiunea anotimpurilor, alternanța dintre perioadele de muncă și cele de sărbătoare, precum și desfășurarea activităților agricole sugerează caracterul ciclic al vieții. Astfel, experiența umană este integrată într-un model mai larg, în care sfârșitul unei etape nu reprezintă în mod necesar o ruptură definitivă, ci poate constitui premisa unei noi etape.

Renașterea asociată spațiului rural tradițional poate fi raportată și la memoria comunitară. Prin transmiterea obiceiurilor, a poveștilor, a cântecelor, a ritualurilor și a meșteșugurilor, fiecare generație preia elemente ale experienței precedente și le integrează în propriul context. Memoria nu are, astfel, doar rolul de a conserva trecutul, ci și funcția de a asigura continuitatea identității culturale.

Obiceiurile și practicile comune contribuie la consolidarea sentimentului de continuitate și la transmiterea unor modele de comportament și de interpretare a lumii.

𝗠𝗮𝘁𝗲𝗿𝗶𝗮𝗹 𝗱𝗼𝗰𝘂𝗺𝗲𝗻𝘁𝗮𝗿 𝗿𝗲𝗮𝗹𝗶𝘇𝗮𝘁 𝗱𝗲: 𝗱𝗿. 𝗟𝗶𝘃𝗶𝘂 𝗢𝗹𝘁𝗲𝗮𝗻𝘂, muzeograf la Muzeul Olteniei, 𝗦𝗲𝗰𝘁̦𝗶𝗮 𝗱𝗲 𝗘𝘁𝗻𝗼𝗴𝗿𝗮𝗳𝗶𝗲.

𝗙𝗼𝘁𝗼: Cercetare și documentare teren, comuna Podeni, județul Mehedinți, 23.06.2023.

 

 

 

Sursa informațiilor Muzeul Olteniei.