Cămașa bătrânească cu pumnași din Drăguș

 

Cămașa bătrânească cu pumnași din Drăguș

Cămașa este confecționată din pânză albă de bumbac, țesută la război în două ițe; încrețită la gât în cute mici prinse de „obinzeală”; descheiată în față. „Ciupagul” din față este compus din două foi, iar spatele dintr-o foaie; mâneca este croită dintr-o foaie; mânecile prinse de la gât sunt terminate cu „pumnași” cusuți „pe dos” cu arnici, cu motive geometrice (romb). De-a lungul mânecii, de la „obinzeală” la „pumnași” este introdusă o dantelă albă industrială, iar „obinzeala” este cusută „pe dos” cu arnici, pe fond negru, cu motive geometrice descrete (romb). „Gura” iei este cusută, de o parte și de alta, cu fir roșu de arnici, cu motive în formă de triunghi, asemănătoare motivelor de pe vechiul pieptar, terminată cu „cheiță”.Pe piept, de o parte și de alta a „guri”se află câte două rânduri de „pui”și motive geometrice și florale stilizate, cusute „pe fifir” și „în cruci”, cu arnici roșu și negru.

O puteți admira în cadrul expoziției temporare „Cămăși de tezaur” la Muzeul de Etnografie Brașov, de miercuri până duminică în intervalul orar 10:00-18:00.

 

Sursa informațiilor Muzeul de Etnografie Brașov.

CĂMĂȘOIU FEMEIESC

 

EXPONATUL LUNII AUGUST
CĂMĂȘOIU FEMEIESC

Cămașa din imagine a fost țesută și aleasă în războiul de țesut de Ioana Tițu din satul Scurta, comuna Orbeni, județul Bacău, în anul 1885. 

A fost achiziționată, sub formă de donație, de către preotul Vasile Heisu din Răcăciuni, Bacău, în anul 1968, de la Paraschiva Iordache Luca, fiica autoarei.

„Cămășoiu” este TIP I (CARPATIC), cu altiță din croi și mâneca largă jos.

Confecționată din borangic galben, cămașa este ornamentată pe toată suprafața cu „steluțe” albe, bătute cu fluturi. 

Grupurile de steluțe sunt despărțite între ele de grupuri de vrâste bătute cu fluturi și mărgele. Pe stani, în jurul gurii gâtului, se găsesc flori flori albe și roșii din mătase. 

Atât la gura gâtului, cât și jos, la mâneci, au fost prinse mărgele albastre.

Pe altiță regăsim două grupuri de păsări afrontate și flori geometrice.

Face parte din costumul femeiesc, cu androc și maramă de borangic galben.

Muzeograf, Viorica Băluță

 

Sursa informațiilor Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău.

„Cămașă bărbătească” (Ialomița)

 

Exponatul săptămânii: „Cămașă bărbătească” (Ialomița) 

Costumul popular bărbătesc din zona Ialomița se încadrează tipologic în caracteristicile ansamblului vestimentar din Câmpia Bărăganului.

Specifică acestui costum este cămașa lungă până la glezne, cu broderie pe piept, poale și la mâneci, purtată cu brâu lat, roșu.

Cămașa prezentată este confecționată din pânză de bumbac țesută în gospodărie. Croiul larg este obținut prin introducerea unor clini la îmbinarea celor patru foi ale trupului cămășii, în zona poalelor.

Cămașa prezintă guler și mâneci largi încrețite la manșete.

Piesa este decorată pe piept cu inserții de dantelă și ajur lucrate cu acul din fir foarte fin de bumbac alb. Pe poale prezintă un registru decorativ realizat în tehnica ajurului, iar pe margini este adăugată dantelă croșetată cu „colțișori”.

Cămașa bărbătească de Ialomița a fost lucrată în prima jumătate a secolului al XX-lea și a fost achiziționată de Muzeul de Artă Populară Constanța în anul 1980.

 

Sursa informațiilor Muzeul de Artă Populară Constanța.

Lâna și blana de oaie în îmbrăcăminte

 

Lâna și blana de oaie în îmbrăcăminte

În Țara Bârsei, Săcele și zona Bran, zone pastorale unde creșterea animalelor avea o pondere deosebită, condiționările climatice s-au reflectat și în costumul tradițional, în care se regăseau o varietate de piese vestimentare confecționate din lână sau blană de oaie.

În portul femeilor din Șcheii Brașovului se întâlneau androcul, o fustă amplă din postav țesut în casă, purtată iarna de femeile mai în vârstă, iar în portul bărbaților, laibărul din postav albastru-închis, căptușit cu blană de miel, spențelul, îmblănit iarna și cioarecii din dimie albă de lână țigaie. Peste spențel se îmbrăca dulămița, o haină albă, lungă până aproape de glezne, decorată la mâneci, pe piept și pe cusătura de la subraț cu „flori” din găitan negru. Iarna, pe umeri se purtau gheba din postav de culoare închisă, căptușită, încheiată la gât cu găitan și bunda lungă, căptușită cu blană de miel, prevăzută pe fețele piepților cu fâșii din blană de vulpe.

Mocancele, din zona Săcele, prelucrau lâna pentru nevoile proprii, dar mai ales pentru vânzare. Ele țeseau dimie albă pentru cioareci și pentru antiriu, o haină lungă, îmbrăcată de bărbați vara, în zile de sărbătoare. Din postav vânăt se făcea zăbunul o haină scurtă, îmblănită cu piei de miel fumuriu, peste care, iarna, se lua gheba mare din postav negru, îmblănită. Tot mocancele din Săcele țeseau materialul pentru sarică, haina din lână țurcană purtată iarna de ciobani.

Pieile de miel se foloseau pentru confecționarea căciulilor negre ale bărbaților.

În portul de iarnă al femeilor se întâlneau androcul, făcut din postav fin cumpărat de la boltă, dulama lungă și ghebuța scurtă, ambele din postav și căptușite cu blană de miel.

Lâna, blana de miel sau de oaie s-au folosit și la realizarea pieselor din portul femeilor și bărbaților din zona Bran. Astfel, fetele și femeile purtau ii cu decor amplu, dispus pe toată suprafața mânecii și a pieptului, cusut cu lânică neagră sau colorată, în talie încingându-se cu un brâu lat din lână roșie. Peste poalele cămășii se îmbrăcase, mai demult, fota roșie din lână, înlocuită, apoi, de fota cu pulpene, largă, ce se strângea în talie cu brăcii.

Printre piesele de port cele mai vechi purtate de femei iarna se numărau: pieptarul înfundat din piele de oaie, ornamentat cu motive florale, cojocul, bunda de zeghi (stofă bătută la piuă), dar și haina lungă din mătase sau catifea, căptușită cu blană de miel și având guler din blană de jder sau de vulpe purtată de femeile mai înstărite.

La bărbați, lăibărica de zeghi și zăbunul lung, purtate mai demult, au fost înlocuite, la începutul secolului XX, cu piese din postav mai fin de lână țigaie, lucrate la croitor. Specifice portului păstoresc erau: pieptarul, cojocul, sarica din lână țurcană seină, dată la dârstă, șuba de zeghi/gheba sau gluga din pănură albă, purtate în perioadele ploioase.

Cu detalii suplimentare vă așteptăm la Muzeul Civilizației Urbane a Brașovului, în cadrul expoziției temporare „Ecologia lânii – de la universul Mioriței și păstoritul tradițional la utilizări contemporane”. Program vizitare: miercuri-duminică, între orele 10:00 și 18:00. 

foto: Luise Treiber-Netoliczka,

 © Biserica Evanghelică C.A. din România- Parohia Brașov

 

Sursa informațiilor Muzeul de Etnografie Brașov.

Apariție editorială: „Sate la marginea lumii. Arhitectură tradițională din județul Hunedoara”, semnat de Daniel I. Iancu

 

Există locuri în care timpul nu a dispărut, ci s-a așezat în lemnul caselor, în apa izvoarelor și în liniștea satelor de munte.

Volumul „Sate la marginea lumii. Arhitectură tradițională din județul Hunedoara”, semnat de Daniel I. Iancu, ne poartă printr-un patrimoniu discret, dar de o valoare uriașă: case, gospodării și așezări care păstrează felul în care oamenii au știut să trăiască în armonie cu locul.

O carte despre arhitectură, dar și despre memorie, identitate și o lume pe care merită să o privim cu mai multă atenție, înainte ca ea să rămână doar în imagini.

Volumul, alături de alte publicații dedicate istoriei și patrimoniului hunedorean, poate fi achiziționat din magazinul Muzeului Civilizației Dacice și Romane Deva.

 

Sursa informațiilor Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva.

MEȘTEȘUGURI TRADIȚIONALE - UTILITAR ȘI DECORATIV

 

„MEȘTEȘUGURI TRADIȚIONALE - UTILITAR ȘI DECORATIV”

În perioada 31 iulie - 2 august, Muzeul de Artă Populară Constanța, instituție finanțată de Consiliul Județean Constanța, organizează manifestarea „Meșteșuguri tradiționale - utilitar și decorativ”.
Scopul evenimentului este de a prezenta continuitatea și evoluția în timp a unor meșteșuguri tradiționale, precum: realizarea țesăturilor pentru decorul interiorului, a pieselor de port și podoabelor, olăritul și confecționarea jucăriilor.

Arta țesutului, necesară realizării pieselor de port și a țesăturilor, va fi ilustrată de Flory Buia din localitatea Bogați, județul Argeș. Prezentă pentru prima dată la Constanța, aceasta va susține demonstrații de lucru la războiul de țesut. 

Maria Onea și Emilia Pop din satul Poienile Zagrei (județul Bistrița-Năsăud) vor veni la Constanța cu piese de port și țesături din bumbac și cânepă specifice zonei. 

Olăritul va fi reprezentat de descendenții unor familii care practică acest meșteșug din generație în generație: Attila Mathe din Corund (județul Harghita) și Adriana (Nana) Bledea din Baia Mare (județul Maramureș). 

Soții Nicoleta și Mihai Ionici din București vor participa la manifestarea organizată de muzeu cu expresive păpuși din materiale textile, îmbrăcate în port tradițional, dar și cu jucării din lemn.
La eveniment vor mai participa constănțencele Daniela Dimancea (piese de port popular), Dorina Baias (piese de port, broderii, podoabe), Doina Misian (linguri pictate), Epșen Memet (podoabe), Elena Hariton (piese de port pentru copii, jucării), Manuela Hule (lână împâslită), Carmen Moraru (broderii tradiționale), Carmen Bulgaru (podoabe din mărgele) și Mihaela Nichituș (jucării croșetate).

Manifestarea „Meșteșuguri tradiționale - utilitar și decorativ” se va desfășura pe parcursul celor trei zile, în intervalul orar 10.00-20.00.

 

Sursa informațiilor Muzeul de Artă Populară Constanța.

Prelucrarea Lânii

 

Prelucrarea Lânii

Calitatea ţesăturilor din lână depindea de tipul de lână utilizat. Prima categorie, lâna mai fină şi mai moale provenită de la rasele de oi ţigaie şi merinos, adusă din regiunile sudice, era folosită de către meşterii breslaşi postăvari pentru ţesutul stofelor fine şi scumpe. A doua categorie, cel mai des folosită, era lâna țurcană, mai groasă şi mai aspră, din care se țesea pănura folosită la confecționarea hainelor țărănești.

După ce era tunsă, spălată și uscată, lâna era scărmănată cu mâna, pentru îndepărtarea resturilor vegetale, a impurităților și a nodurilor. Urma pieptănatul sau cardatul lânii, fie cu piepteni cu dinți din metal, fie cu daracul, în cazul unor cantități mai mari de lână. Fibra de lână, astfel scărmănată, era pregătită pentru a fi toarsă cu ajutorul furcii și a fusului sau a roții de tors. O variantă de tors a firelor pentru bătătură, în cazul țesăturilor mițoase, se realiza cu un fus mai gros numit drugă.

Prelucrarea lânii continua cu rășchiatul firelor în sculuri, pregătite astfel pentru a fi vopsite, fie cu pigmenți naturali obținuți din plante și scoarță de copaci, fie cu vopsele comerciale. Urma depănatul firelor cu vârtelnița și cu roata de depănat, pentru realizarea mosoarelor cu fire necesare pentru urzit.

Țesutul la război era cea mai importantă operațiune, care transforma firul în produs finit. Tehnicile de țesut variau după numărul de ițe folosite și după modul diferit de realizare a ornamenticii, ceea ce a determinat, în timp, caracteristici zonale specifice. Astfel, în Țara Oltului exista predilecție pentru țesutul pe rost (printre fire) și alesul cu mâna peste fire, iar în Țara Bârsei și zona Rupea, pentru alesul cu vergeaua.

În domeniul textil, alături de industria casnică, trebuie subliniată importanța activității meșteșugărești care s-a dezvoltat la Brașov încă din perioada medievală. Au existat aici o multitudine de bresle: a postăvarilor, tunzătorilor de postav, perpetarilor/țesători de rașa (postav fin), vopsitorilor, croitorilor etc., ceea ce a favorizat diversificarea producției. Productivitatea muncii și calitatea produselor au sporit și mai mult odată cu introducerea mașinilor de tors și a războaielor de țesut mecanice, noile realizări tehnice ale secolului XIX.

Vă invităm la Muzeul Civilizației Urbane unde, în cadrul expoziției temprare „Ecologia Lânii– de la universul Mioriței și păstoritul tradițional la utilizări contemporane”, veți descoperi fascinantul drum al lânii, de la tunsul oilor și meșteșugurile tradiționale de prelucrare, până la utilizările sale inovatoare din prezent. Program vizitare: miercuri- duminică, între orele 10:00-18:00.

Foto 1: Transportul lânii spre locul de uscare, Satulung, Săcele, înc. sec. XX
Foto 2: Torsul lânii pentru urzeală cu furca și fusul, Săcele, înc. sec. XX
© Biserica Evanghelică C.A. din România- Parohia Brașov

 

Sursa informațiilor Muzeul de Etnografie Brașov. 

Maramă oltenească

 

Exponatul săptămânii: ,,Maramă oltenească”

Recent, colecțiile Muzeului de Artă Populară Constanța s-au îmbogățit cu piese de port și țesături din diferite zone ale țării, achiziționate în urma cercetărilor de teren din localitatea Breaza, județul Prahova.

Astăzi prezentăm unul dintre aceste bunuri de patrimoniu cu valoare etnografică - o maramă oltenească.

Piesa este țesută din borangic și mătase industrială policromă și prezintă un decor floral și geometric repartizat pe registre delimitate de vărgi.

Marama este o piesă de port tradițional având ca arie de circulație Oltenia, Muntenia și Dobrogea, unde borangicul s-a obținut în gospodăriile țărănești din gogoșile viermilor de mătase.

În portul tradițional românesc, marama reflectă statutul social și starea civilă a purtătoarei. Astfel, în cadrul ceremonialului nunții, mireasa primea de la nașă ca dar de nuntă o maramă bogat decorată, drept simbol al trecerii într-o nouă etapă a vieții, aceea de femeie căsătorită.

 

Sursa informațiilor Muzeul de Artă Populară Constanța.

Păretar, Jibert, zona Rupea, înc. sec. XX

 

Păretar, Jibert, zona Rupea, înc. sec. XX

Țesut din in. Decorat amplasat pe toată suprafața, dispus în registre orizontale, ornamentate cu motive geometrice, florale, astrale (steaua în opt colțuri) și avimorfe (păuni), cusute în cruci cu roșu și albastru.

 

Sursa informațiilor Muzeul de Etnografie Brașov.

„Obiecte din colecția Binder”, acuarelă de Carl Brandsch

 

Exponatul lunii iunie la Muzeul Municipal „Ioan Raica” Sebeș – „Obiecte din colecția Binder”, acuarelă de Carl Brandsch

Muzeul Municipal „Ioan Raica” Sebeș propune publicului, în luna iunie, un nou Exponat al Lunii: lucrarea „Obiecte din colecția Binder”, o acuarelă pe carton realizată în anul 1948 de pictorul Carl Brandsch (1900–1978).

Lucrarea, cu dimensiunile de 60 × 48 cm, surprinde un ansamblu de obiecte etnografice africane din colecția exploratorului, comerciantului și colecționarului sebeșean Franz Binder (1820–1875), personalitate remarcabilă care a contribuit la constituirea uneia dintre cele mai valoroase colecții etnografice provenite din Africa.

Din punct de vedere compozițional, tabloul este construit într-o manieră echilibrată, dar dinamică, obiectele fiind organizate într-o structură aproape piramidală. Coarnele de animal formează axul central al compoziției, în timp ce celelalte piese – arme, obiecte de uz ceremonial și artefacte etnografice – creează un ansamblu armonios și stabil.

Paleta cromatică este dominată de tonuri de ocru, brun și griuri calde, completate de nuanțe de alb și crem și de discrete accente de verde și albastru. Fundalul luminos, tratat sintetic prin tușe largi, pune în evidență obiectele reprezentate cu o modelare atentă și o cromatică mai închisă. Desenul este ferm, fără a cădea în hiperrealism, iar maniera de lucru trădează influențe postimpresioniste și o evidentă tendință de simplificare a formelor. Pensulația liberă și expresivă conferă lucrării prospețime și sensibilitate artistică.

Carl Brandsch s-a născut în anul 1900, în localitatea Fișer, județul Sibiu. După absolvirea Gimnaziului Evanghelic din Sighișoara și promovarea examenului de maturitate în 1918, și-a continuat studiile în Germania, la Academia de Agricultură din Hohenheim, unde a obținut, în 1922, diploma de inginer agronom, secția pedagogică. 

Revenit în țară, a fost profesor la Sighișoara și Gheorgheni, iar pasiunea pentru desen l-a determinat să urmeze cursurile Academiei de Arte Frumoase din Cluj între anii 1928 și 1930. Din anul 1934 s-a stabilit la Sebeș, unde a fost numit profesor de desen și caligrafie la Gimnaziul Evanghelic. Începând din 1935 a preluat catedra de desen de la profesorul Michael Acker, iar ulterior a predat și lucrul manual și științele naturii.

Acuarelist de o sensibilitate aparte, Carl Brandsch a dedicat numeroase lucrări Sebeșului și împrejurimilor sale, remarcându-se prin finețea redării peisajelor și prin stăpânirea tehnicilor de acuarelă, ulei și cărbune. S-a stins din viață în anul 1978, la Sighișoara, lăsând o operă cu autentică valoare artistică și documentară.

Prin desemnarea acestei lucrări drept Exponatul Lunii iunie, Muzeul Municipal „Ioan Raica” Sebeș aduce în atenția publicului atât creația unui artist strâns legat de oraș, cât și patrimoniul etnografic valoros reprezentat de colecția Binder.

Invităm publicul să viziteze Muzeul Municipal „Ioan Raica” Sebeș pentru a admira atât tabloul „Obiecte din colecția Binder”, cât și obiectele originale ilustrate de Carl Brandsch, expuse în cadrul colecției Binder. Această întâlnire dintre opera de artă și patrimoniul muzeal oferă vizitatorilor o perspectivă unică asupra valorii istorice și artistice a acestor piese de excepție.

 

Sursa informațiilor Muzeul Municipal “Ioan Raica” Sebeş.

„Dangabor” – o brăţară din fier specifică tribului Bongo, provenită din colecția Franz Binder

 

Exponatul lunii iulie la Muzeul Municipal „Ioan Raica” Sebeş: „Dangabor” – o brăţară din fier specifică tribului Bongo, provenită din colecția Franz Binder

Muzeul Municipal „Ioan Raica” Sebeş prezintă, în luna iulie 2026, un nou exponat deosebit din patrimoniul său: o brăţară din fier, cunoscută sub denumirea de „dangabor”, specifică tribului Bongo din Africa Centrală. Piesa provine din colecția exploratorului și comerciantului sebeșean Franz Binder (1820–1875), una dintre cele mai valoroase colecții etnografice africane constituite în secolul al XIX-lea.

Brățara este realizată prin forjarea unei bare de fier cu secțiune rotundă, modelată sub forma unei bucle cu diametrul de 6,5 cm. La extremități, bara capătă o secțiune dreptunghiulară și se subțiază progresiv, capetele rămânând deschise, la o distanță de aproximativ 2,5 cm unul de celălalt. Acestea sunt răsucite de șase ori peste ele însele, formând două terminații asemănătoare unor antene, încheiate cu cârlige.

Importanța acestei podoabe este descrisă de antropologul german Georg August Schweinfurth în lucrarea „The Heart of Africa”, rezultat al călătoriilor sale întreprinse între anii 1868 și 1871 în regiunile până atunci puțin cunoscute ale Africii Centrale. Potrivit acestuia, „dangabor” reprezenta podoaba de care bărbații tribului Bongo erau cei mai mândri, termenul însemnând literalmente „inele unul deasupra altuia”.

Acest tip de ornament era întâlnit și la triburile Dinka și Dyoor, însă varianta purtată de Bongo era considerabil mai elaborată. Brățările erau suprapuse astfel încât să acopere brațul până aproape de cot, fiecare piesă fiind prevăzută cu o proeminență dimensionată pentru a se armoniza cu celelalte. Diametrul acestora creștea treptat de la încheietura mâinii spre cot, formând ceea ce Schweinfurth descria sugestiv drept o veritabilă „mânecă de zale”, fiecare inel putând fi rotit sau deplasat independent.

Astăzi aflată în pragul dispariției, populația Bongo locuia în secolul al XIX-lea pe cursul mijlociu al râului Dyoor și de-a lungul afluenților sudici ai Bahr-el-Ghazalului, într-o regiune cuprinsă între 6° și 8° latitudine nordică, pe teritoriul actualului Sudan de Sud. Comunitatea era alcătuită în principal din agricultori care cultivau sorg, mei, susan, arahide, fasole, tutun și igname. Creșteau păsări de curte, capre și câini, iar vânătoarea și pescuitul completau resursele necesare traiului.

Piesa expusă este strâns legată de biografia lui Franz Binder. Născut la Sebeş în anul 1820, acesta s-a stabilit la Khartoum în 1852, unde a desfășurat activități comerciale, iar din 1857 a ocupat funcția de viceconsul al Imperiului Austriac. În anul 1860 a intrat în contact direct cu tribul Bongo, în contextul preluării unei părți din proprietățile negustorului francez de sclavi Alphonse de Malzac (1822–1860), autoproclamat „Rege al Nilului Alb”, situate în zona localității Rumbek, astăzi în Sudanul de Sud.

Revenit definitiv la Sebeş în 1863, Franz Binder și-a donat colecția de obiecte africane provenite de la triburile nilotice Gimnaziului Evanghelic din Sebeş și Siebenbürgischer Verein für Naturwissenschaften din Sibiu, al cărei membru era. După câțiva ani s-a stabilit la Vurpăr, unde și-a cumpărat o proprietate și unde a încetat din viață la 11 aprilie 1875.

Brățara „dangabor”, desemnată exponatul lunii iulie 2026, poate fi admirată în cadrul colecțiilor Muzeului Municipal „Ioan Raica” Sebeş, alături de alte obiecte etnografice africane aduse de Franz Binder din expedițiile și activitatea sa desfășurată în Sudanul secolului al XIX-lea. Exponatul oferă publicului ocazia de a descoperi atât universul cultural al tribului Bongo, cât și povestea remarcabilă a unuia dintre cei mai importanți exploratori originari din Sebeş.

 

Sursa informațiilor Muzeul Municipal “Ioan Raica” Sebeş.

Cămașă femeiască din Racoș, început de secol XX

Cămașă femeiască din Racoș, început de secol XX

La Muzeul de Etnografie Brașov, în cardul expoziției temporare „Cămăși de tezaur” puteți admira această cămașă realizată din pânză albă de bumbac; descheiată în față și încrețită la gât, cu platcă îngustă din „încreț”, guler înalt, decorat cu dantelă brodată. Pe piept decorul este realizat cu dantelă albă, industrială, având broderie plină și spartă. Mâneca este amplă, croită de la gât și se termină cu o bentiță și „fodor” îngust din aplicație de dantelă industrială, decorată cu broderie plină și spartă.

Vă așteptăm în vizită de miercuri până duminică în intervalul orar 10:00-18:00, pentru a vă bucura de expoziția temporară „Cămăși de tezaur”.

 

Sursa informațiilor Muzeul de Etnografie Brașov.

𝗕𝗶𝗼𝗴𝗿𝗮𝗳𝗶𝗮 𝘂𝗻𝘂𝗶 𝗰𝗼𝘀𝘁𝘂𝗺 𝗽𝗼𝗽𝘂𝗹𝗮𝗿: „𝗺-𝗮𝗺 𝗻ă𝘀𝗰𝘂𝘁 𝗱𝗶𝗻 𝗺â𝗶𝗻𝗶𝗹𝗲 𝘂𝗻𝗲𝗶 𝗳𝗲𝗺𝗲𝗶”

 

𝗕𝗶𝗼𝗴𝗿𝗮𝗳𝗶𝗮 𝘂𝗻𝘂𝗶 𝗰𝗼𝘀𝘁𝘂𝗺 𝗽𝗼𝗽𝘂𝗹𝗮𝗿: „𝗺-𝗮𝗺 𝗻ă𝘀𝗰𝘂𝘁 𝗱𝗶𝗻 𝗺â𝗶𝗻𝗶𝗹𝗲 𝘂𝗻𝗲𝗶 𝗳𝗲𝗺𝗲𝗶”

Destinul unei #piese de patrimoniu, de la originea sa în gospodăria țărănească până la locul pe care îl ocupă astăzi în colecțiile 𝗠𝘂𝘇𝗲𝘂𝗹𝘂𝗶 𝗢𝗹𝘁𝗲𝗻𝗶𝗲𝗶 𝗖𝗿𝗮𝗶𝗼𝘃𝗮 oferă publicului șansa de a descoperi istoria nevăzută din spatele fiecărui costum tradițional.

 
Astăzi, fiecare #costum popular expus în muzeu continuă să comunice, povestind despre #creativitatea femeilor din satul oltenesc, despre #identitatea unei comunități, despre #memoria unei familii și despre #continuitatea tradițiilor. Dincolo de frumusețea sa, costumul popular devine și o carte istorică menită să descifreze vizitatorilor rosturi, ritmuri și trăiri ale unor generații a căror biografie a rămas materializată în pânză, fir și culoare. Nu este doar povestea unui obiect lucrat la război ori cusut cu mâna femeilor care cunoșteau coduri ale trecutului, ci este istoria unor oameni, a unei comunități și a unor tradiții transmise din generație în generație. Fiecare fir tors, cusăturile și motivele așternute pe pânza țesută reprezintă rezultatul unor cunoștințe, credințe, experiențe acumulate de-a lungul timpului. 

𝗕𝗶𝗼𝗴𝗿𝗮𝗳𝗶𝗮 𝗰𝗼𝘀𝘁𝘂𝗺𝘂𝗹𝘂𝗶 î𝗻𝗰𝗲𝗽𝗲 𝗰𝘂 𝗺𝗮𝘁𝗲𝗿𝗶𝗮 𝗽𝗿𝗶𝗺ă -în satele din #Dolj, femeile cultivau 𝘤â𝘯𝘦𝘱𝘢, 𝘪𝘯𝘶𝘭 ș𝘪 𝘣𝘶𝘮𝘣𝘢𝘤𝘶𝘭 acum o sută de ani. După recoltare, urmau #topirea fibrelor vegetale într-o groapă umplută cu apă, în baltă, în lac, în ape curgătoare, #melițarea, #pieptănarea, #toarcerea, #depănarea, #urzirea (pe gard, pe peretele casei, pe urzoi), #năvădirea, #țeserea, în două ițe, în patru ițe, în mai multe ițe, născându-se astfel materialele suport pe care se construia întreaga identitate vizuală a costumului. 

Urma procesul creator, croiul era conceput astfel încât să valorifice aproape integral materialul, fără risipă, iar decorul era realizat prin tehnici tradiționale de broderie și țesere. Alegerea motivelor ornamentale nu era întâmplătoare, simbolurile geometrice, vegetale, cosmice sau avimorfe exprimau valori precum fertilitatea, protecția, prosperitatea, continuitatea familiei și apartenența la comunitate.
Costumul își începea adevărata existență în momentul în care era purtat. El însoțea omul în toate etapele importante ale vieții: la botez, la sărbători, la hora satului, la logodnă, la nuntă, la marile sărbători religioase și chiar în ritualurile funerare. În funcție de vârstă, statut social, stare civilă, anotimp, aceeași persoană deținea mai multe variante de costum, fiecare cu propriul rol ceremonial sau cotidian. 

Ne oprim, aleatoriu, asupra unuia dintre costumele expuse la 𝗖𝗮𝘀𝗮 𝗕ă𝗻𝗶𝗲𝗶 și facem o probă de imaginație, văzând, prin perspectiva costumului expus, o femeie care se pregătea, în urmă cu un secol, pentru a lua parte la celebrarea #nunții unei alte fete din satul său doljean. 

Vorbim despre un 𝗰𝗼𝘀𝘁𝘂𝗺 𝗳𝗲𝗺𝗲𝗶𝗲𝘀𝗰 𝗱𝗲 𝘀ă𝗿𝗯ă𝘁𝗼𝗮𝗿𝗲 𝗰𝗮𝗿𝗲 𝗳𝗮𝗰𝗲 𝗽𝗮𝗿𝘁𝗲 𝗱𝗶𝗻 𝗰𝗼𝗿𝘁𝗲𝗴𝗶𝘂𝗹 𝗻𝘂𝗽ț𝗶𝗮𝗹. #Cămașa - provine din Fondul Naționalizări și a intrat în patrimoniul etnografic în anul 1952. Lucrată în anii de sfârșit ai secolului al XIX-lea, pânza este țesută des, este o pânză de casă cu textură groasă, având decor geometrizat maro, muștar și lila, încreț cu mătase vegetală albă. Înainte de fi devenit cămașă, firul de bumbac a fost țesut la războiul orizontal, pânza de casă obținută a fost croită și brodată manual, cu broderii discrete la altiță și pe piept, semn al eleganței și al priceperii creatoarei. 

Piesa care atrage privirea este #vâlnicul, intrat în patrimoniu, în 1970, piesă țesută din lână pe urzeală din bumbac, mai bine cu un secol în urmă, în satul Piria, comuna Argetoaia. Registrele verticale cu motive geometrice și florale policrome realizate prin alesături în război, cromatica și simbolistica moștenite de la generațiile dinainte, alesăturile florale geometrizate exprimă deopotrivă gustul artistic și identitatea comunității. 

#Marama fină, purtată pe cap, adaugă noblețe și exprimă statutul femeii. 

Astăzi, costumul nu mai „iese” nici la horă și nici la biserică, trăiește în muzeu, unde continuă să spună povestea femeii care l-a purtat și a lumii din care provine și este dovada că frumusețea portului popular de la noi nu este doar stimul vizual și estetic, ci și o secvență de memorie și de identitate. Astăzi, fiecare costum popular expus într-un muzeu continuă să comunice, el vorbește despre creativitatea femeilor din satul românesc, despre identitatea unei comunități, despre memoria unei familii și despre continuitatea tradițiilor. Atâta timp cât costumul popular va fi cunoscut și cercetat, alături de altele care alcătuiesc patrimoniul nostru muzeal, povestea sa nu se va sfârși niciodată.

𝗧𝗲𝘅𝘁 𝗿𝗲𝗮𝗹𝗶𝘇𝗮𝘁 𝗱𝗲 𝗗𝗿. 𝗥𝗼𝘅𝗮𝗻𝗮 𝗗𝗲𝗰𝗮, 𝗦𝗲𝗰𝘁̦𝗶𝗮 𝗱𝗲 𝗘𝘁𝗻𝗼𝗴𝗿𝗮𝗳𝗶𝗲 𝗠𝘂𝘇𝗲𝘂𝗹 𝗢𝗹𝘁𝗲𝗻𝗶𝗲𝗶

Informații din Registrul general de inventar al patrimoniului, Secția de Etnografie - Muzeul Olteniei

 
Credit foto: Muzeul Olteniei

 

 

Sursa informațiilor Muzeul Olteniei.

Meșteșuguri tradiționale - utilitar și decorativ

 

În perioada 24-26 iulie, Muzeul de Artă Populară Constanța, instituție finanțată de Consiliul Județean Constanța, organizează manifestarea „Meșteșuguri tradiționale - utilitar și decorativ”.
La eveniment vor fi prezenți meșteri care practică meșteșuguri de veche tradiție, precum: realizarea pieselor de port și a podoabelor, olăritul și prelucrarea lemnului. 

Veronica Hojbotă din localitatea Mănăstirea Humorului (județul Suceava) va veni la Constanța cu piese de port specifice Bucovinei. Tot cu piese de port vor participa la manifestarea organizată de muzeu Domnica Robu-Negru din localitatea Horpaz (județul Iași) și Maria Todici din Pipirig (județul Neamț). Localitatea prahoveană Breaza, cunoscută în întreaga țară pentru iile care se cos în acest loc, va fi reprezentată de Gheorghe Cioroba. 

Meșterul Vasile Borodi din satul maramureșean Sârbi va veni la muzeu cu clopurile din paie de grâu sau lemn de plop alb pe care le confecționează de mai bine de patru decenii. Îl va însoți soția sa, Ileana, care lucrează podoabe din mărgele ce accesorizează portul femeiesc de sărbătoare.

Adriana (Nana) Bledea, descendenta unei cunoscute familii de olari din Baia Mare (județul Maramureș), dar și Cristian Munteanu, care lucrează ceramica specifică centrului de veche tradiție Tansa (judeţul Iaşi), vor reprezenta meșteșugul olăritului. 

Prelucrarea lemnului va fi ilustrată de Vasile Botezatu din Constanța, care participă la manifestare cu piese de mobilier tradițional țărănesc (scaune, lăzi de zestre, blidare, etajere).
La manifestarea „Meșteșuguri tradiționale - utilitar și decorativ” vor mai participa constănțencele Daniela Dimancea (piese de port popular, podoabe din mărgele), Dorina Baias (piese de port, broderii, podoabe), Doina Misian (linguri pictate), Epșen Memet (podoabe), Elena Hariton (piese de port pentru copii, jucării), Manuela Hule (lână împâslită) și Carmen Moraru (broderii tradiționale). 

Evenimentul organizat de Muzeul de Artă Populară Constanța se va desfășura în intervalul orar 10.00-20.00. 

Meșterii participanți vor face demonstrații de lucru și vor oferi explicații celor interesați despre realizarea obiectelor prezentate și a meșteșugurilor pe care le practică.

 

Sursa informațiilor Muzeul de Artă Populară Constanța.

Sântilia - sărbătoarea mocanilor săceleni

 

Sântilia - sărbătoarea mocanilor săceleni

Sântilia este una dintre cele mai importante sărbători ale mocanilor săceleni, marcată an de an în jurul datei de 20 iulie. Ziua Sfântului Ilie Tesviteanul este o manifestare a tuturor comunităților de oieri. În calendarul lor, această zi marca mijlocul sezonului pastoral, care începea la Sângiorz și se încheia la Sâmedru. Perioada dintre urcarea oilor la munte și Sfântul Ilie era o perioadă aparte pentru ciobani, o perioadă de muncă intensă în condiții grele de locuit, de aprovizionare, de singurătate. Conform tradiției, ciobanii nu aveau voie să coboare din munți și nici femeile să urce la stână, astfel curățenia trupului și a sufletului fiind de bun augur pentru stână. Sărbătoarea Sfântului Ilie, suprapusă peste o sărbătoare păgână dedicată celebrării soarelui, devenea astfel, prilej de reunire a familiilor și a comunității.

Pentru mocanii săceleni, însă, avea o semnificație socială aparte: după urcarea oilor la munte, de ziua Sfântul Ilie era prima ocazie când ciobanii coborau pentru a se întâlni cu părinții tinerelor fete pregătite pentru mărițiș. Feciorii se tocmeau pentru viitoarea mireasă, iar femeile își alegeau viitorii gineri. Un element specific al acestei sărbători a fost oferirea de cadouri familiei de către cei întorși acasă sau cele pe care le ofereau tinerii fetelor. Acest din urmă obicei apare după Primul Război Mondial, când fetele puteau ieși din casă neînsoțite și puteau participa la această sărbătoare.

Oameni serioși și tăcuți, disprețuind chiar petrecerile și adunările zgomotoase, mocanii se lăsau purtați de valurile muzicii și ale veseliei o singură dată pe an, de Sântilie. Cu această ocazie se întâlneau și cu urmașii lor răspândiți în toată lumea.

Dacă doriți să aflați și alte aspecte din viața mocanilor din zona Șaptesate vă așteptăm la Muzeul Civilizației Urbane a Brașovului de miercuri până duminică, de la 10.00 la 18.00.

Sursa: ”Multiculturalitate și interculturalitate în cele 7 Sate Săcelene”, Săcele, 2013

Foto: Hora de Sântilie, Satulung, 1928, arhiva Fondului documentar al Muzeul de Etnografie Brașov

#Sântilia #ZiuaSfântuluiIlie #Transilvania #Șaptesate #mocanisăceleni #tradiții

 

Sursa informațiilor Muzeul de Etnografie Brașov.

Cămașă de mire Muscel (Argeș)

 

Exponatul săptămânii: „Cămașă de mire Muscel (Argeș)”

Zona etnografică Muscel (Argeș) este definită în principal de somptuozitatea portului popular. Piesele ansamblului vestimentar – cămăși, fote, marame – sunt împodobite cu alesături și cusături de o rară frumusețe și rafinament artistic, la care sunt folosite din abundență firul metalic și mătasea, materiale asociate fastului.

Piesa prezentată astăzi este o cămașă de mire din Muscel, lucrată din pânză subțire de bumbac, cu un croi deosebit: mâneci largi, tăietură rotundă la baza gâtului, bentiță și poale plisate.

Cămașa este decorată la mâneci și poale cu câte un registru lat de motive geometrice, la care s-au folosit pentru broderie fire de mătase crem și fir metalic auriu.

Un element decorativ în sine îl reprezintă dantelele croșetate cu care sunt îmbinate foile cămășii.

Cămașa de mire din Muscel a fost lucrată la jumătatea secolului al XX-lea și a fost achiziționată de Muzeul de Artă Populară Constanța în anul 2018.

 

Sursa informațiilor Muzeul de Artă Populară Constanța.

Cămașă femeiască din Dragoslavele

 

Cămașă femeiască din Dragoslavele

Vă prezentăm astăzi o ie din localitatea Dragoslavele ce datează de la sfârșit de secol XIX și pe care o puteți admira în cadrul expoziției temporare „Cămăși de tezaur” de la Muzeul de Etnografie Brașov.

Cămașa este confecționată din pânză țesută în două ițe din bumbac alb, cu „margine” - dungi portocalii dispuse de-a lungul țesăturii. Cămașa este descheiată în față, încrețită la gât; cele două „ciupage”, cel din față și cel din spate sunt formate din câte doi lați de pânză încheiați cu acul și „cheiță”.

Mânecile foarte lungi și ample, prinse de la umăr, sunt realizate din câte doi lați de pânză. „Obinzica”, bentița de la gât, este cusută „pe dos” cu motive geometrice, iar sub aceasta este cusută „pe încreț”, o „linie frântă”. „Ciupagul” din față are un decor amplu și compact dispus în șiruri verticale numite „șabace” sau „ghinare”, cusute „în bușteni”, iar central se regăsesc motive cusute „pe fir”. La umeri „altița” este alcătuită din trei rânduri de motive cusute compact, iar din altiță coboară de-a lungul mânecii trei șiruri late care se termină cu o manșetă lată cusută „pe gras”.

 

Sursa informațiilor Muzeul de Etnografie Brașov.

Oița bârsană și prosperitatea brașovenilor

 

Oița bârsană și prosperitatea brașovenilor

Dezvoltarea economică a unor orașe ca Brașovul și Sibiul nu ar fi fost posibilă fără existența, în proximitatea acestor burguri săsești, a unor comunități puternice de crescători de oi. De-a lungul secolelor s-a creat o adevărată simbioză economică între comunitățile de păstori români și meșteșugarii din burgurile medievale, rolul românilor fiind, îndeobște, acela de a asigura materia prima de calitate. Oaia țurcană este robustă, de la ea obținându-se lână de bună calitate, carne și lapte. Carnea și laptele reprezintă, de fapt, o valoare adăugată, fiindcă acestea erau crescute mai ales pentru producția de lână și piei, care în evul mediu asigura materia primă pentru breslașii din sfera meșteșugurilor textile și a pielăriei. 

O enumerare a meșteșugurilor care beneficiau de materiile prime oferite de economii de oi și de ciobani arată cât de însemnate era pentru orașele medievale lâna și pielicica de oaie:
- măcelaria (măcelarii și mezelarii), alimentația publică (hanuri, cârciumi etc);
- argăsitul, tăbăcăritul, cojocăritul, marochinăritul (tolbe, săculeți, mănuși), blănăritul (căciuli și cușme);
- torsul, țesutul, înălbirea lânii, vopsitul, croitoria, postăvaritul, găitănăritul, ceaprazăria (pălării).
La Muzeul Civilizației Urbane a Brașovului puteți descoperi și mai multe informații despre rolul esențial pe care creșterea oilor și prelucrarea lânii l-au avut în dezvoltarea economică și socială a Brașovului de odinioară, vizitând expoziția temporară „Ecologia lânii – de la universul Mioriței și păstoritul tradițional la utilizări contemporane”. 

Program vizitare: miercuri-duminică, între orele 10:00 și 18:00. 

Foto: Tăbăcar prelucrând piei în atelierul Bergel, Bistrița, foto Luise Treiber-Netoliczka, cca 1932 

© Biserica Evanghelică C.A. din România- Parohia Brașov

 

Sursa informațiilor Muzeul de Etnografie Brașov.

Fotă de Dâmbovița

 

„Fotă de Dâmbovița”

Costumul popular femeiesc din Dâmbovița se încadrează tipologic în caracteristicile ansamblului vestimentar din Muntenia, cu subzonele Argeș, Muscel, Prahova, Dâmbovița și Teleorman.

Piesă componentă a costumului de sărbătoare, fota este o țesătură dreptunghiulară care se petrece în jurul corpului peste poale, fiind prinsă în talie cu bete.

Fota cu fond negru este țesută în patru ițe din bumbac, fiind decorată pe două laturi cu motive florale și fitomorfe alese peste fire cu „beteală” aurie și argintie. 

Motivele sunt dispuse pe registre orizontale asemănătoare altițelor de pe cămăși.

De la mijlocul secolului al XX-lea, producția mare de piese de port popular, care s-a realizat la comandă în numeroase ateliere rurale și urbane din zonă, a fost favorizată de pătrunderea în industria textilă țărănească a unor fire de proveniență industrială (mătasea, beteala) care, însă, au diminuat valoarea estetică a acestor piese.
Fota de Dâmbovița prezentată a fost lucrată în al treilea sfert al secolului al XX-lea și a intrat în patrimoniul Muzeul de Artă Populară Constanța în anul 2011.

 

Sursa informațiilor Muzeul de Artă Populară Constanța.

Strachină de Tansa (Iași)

 

,,Strachină de Tansa (Iași)”

Tansa, localitate aflată în județul Iași, este un centru de olărit care asigura la jumătatea secolului al XX-lea marfă de bună calitate în târgurile orașelor moldovenești din zonă: Roman, Negrești, Vaslui.
În vechime, la Tansa s-a produs ceramică neagră lustruită cu piatra, apoi preponderente au devenit vasele cu fond brun sau ocru, colorate cu hume naturale (găsite în gârla Tansei) și anume ,,roșala”, cafeniu și verde (obținut din aramă arsă).

În bibliografia de specialitate sunt menționate numele a doi meșteri cunoscuți: Ion Olaru (n.1895) și Ion Diaconu (n.1927 - d.1982).
Vasul din lut prezentat astăzi este lucrat de meșterul olar Ion Diaconu și face parte din colecția Muzeului de Artă Populară Constanța din anul 1987.

Strachina cu fond brun este pictată cu cornul și smălțuită. Decorul este dispus pe toată suprafața astfel: ,,puchi” (buline) în centrul vasului, spirala circulară trasată cu alb, ,,chișățălul boului” (linia vălurită) și ,,coasta vacii” (motiv alcătuit din linii oblice arcuite, ornament considerat creație proprie a meșterului olar Ion Diaconu).

 

Sursa informațiilor Muzeul de Artă Populară Constanța.