TURNUL BISERICII REFORMATE DIN CEHU SILVANIEI
Prăbușirea turnului bisericii reformate din Cehu Silvaniei a zguduit profund întreaga comunitate și marchează pierderea unei componente importante a patrimoniului istoric al județului. Edificiul păstrează însă mărturii valoroase ale trecutului medieval: sanctuarul gotic târziu și bolta ale cărei elemente consemnează etape esențiale din evoluția bisericii: distrugeri, refaceri și transformări succesive. Contextul actual readuce în prim-plan fragilitatea acestor construcții istorice și nevoia constantă de protejare și îngrijire a lor, fiind totodată o lecție pe care suntem chemați să o învățăm cu toții. Ultima dată când am fotografiat turnul a fost în cursul lunii ianuarie, iar ieri am reușit să realizăm propria documentare la fața locului, pentru a înțelege mai bine amploarea pierderii.
Cât despre turnul-clopotniță, în urma acestui nefericit eveniment, el aparține deja istoriei. Cel care va fi ridicat pentru a întregi edificiul nu va mai putea recupera pe deplin valoarea dată de vechimea și autenticitatea celui prăbușit, dar poate deveni un semn al continuității și al grijii comunității față de propriul patrimoniu. Din această perspectivă, în cele ce urmează dorim să prezentăm publicului viziunea lui Debreczeni László, consemnată într-un articol din perioada interbelică, asupra vechii forme a turnului bisericii reformate din Cehu Silvaniei.
*
...Vechea formă a turnului bisericii din Cehu Silvaniei mai poate fi reconstituită doar prin imaginație (a se vedea desenul publicat cu acea ocazie), pe baza a foarte puține urme și deducții. Desigur, această reconstituire poate fi doar una generală. Totuși, un turn cu galerie, coif ascuțit și turnulețe prezintă atât de multe diferențe de formă și variante fine pentru cel care îl examinează în profunzime.
Conform tradiției, un lucru este cert: turnul a avut o galerie și aceasta a fost dărâmată nu cu mult timp în urmă, în jurul anului 1869. Construcția din piatră (a turnului) a fost ridicată la începutul secolului al XVII-lea, lângă biserica din secolul al XV-lea. Pereții săi au fost inițial netezi, cu ferestre înguste, asemănătoare unor lăcașuri de tragere, pe care a fost un păcat să le spargă pentru a face loc actualelor deschideri „gotice”, deoarece oricine poate vedea că acestea nu sunt originale. Nici măcar pentru iluminat nu servesc mai bine, deoarece sunt echipate cu obloane. Ferestrele mărite strică grav proporțiile edificiului, iar obloanele distrug complet efectul artistic.
În timpul modificărilor, în locul galeriei, a mai fost adăugat un etaj peste zidurile vechi. Această greutate suplimentară le-a presat destul de mult, deoarece în partea inferioară se observă fisuri orizontale de tasare și cum acestea apar doar pe latura de vest, arată că turnul s-a și înclinat în acea direcție, ceea ce ar putea reprezenta chiar un pericol. - Debreczeni László, „Kalotaszegi tornyok Szilágyban”, în SZILÁGYISÁGI REFORMÁTUS NAPTÁR, Zalău, 1936, p. 101-110.
*
Revenind la realitatea tristă a zilelor noastre, astfel de pierderi sunt profund regretabile, dar ele trebuie să devină și un moment de întărire a angajamentului pentru protejarea patrimoniului construit. Suntem solidari cu comunitatea locală și cu echipa implicată în gestionarea acestei situații. Asociația noastră recomandă, în continuare, o abordare responsabilă a intervențiilor viitoare, în acord cu principiul minimei intervenții și cu recuperarea cât mai amplă a materialului istoric autentic. Patrimoniul nu aparține doar trecutului, ci și responsabilității noastre prezente!
Sursa informațiilor Ambulanta pentru Monumente Salaj.
Momentele fragile ale restaurării monumentelor istorice
Reflecție asupra prăbușirii turnului bisericii reformate din Cehu Silvaniei (Szilágycsehi)
Maksay Ádám – președintele Asociației Kelemen Lajos pentru protecția monumentelor, director al M&M Design SRL
Apelul Transsylvania Nostra pentru anul editorial 2026 aduce în prim-plan o temă de maximă actualitate: „re-restaurarea” și conservarea monumentelor istorice, mai ales acolo unde suntem nevoiți să lucrăm cu moștenirea unor intervenții mai vechi, astăzi incompatibile. Clădirile istorice nu poartă doar valoare, ci și riscuri: straturi succesive, materiale diferite, defecte structurale ascunse și transformări istorice formează un sistem complex, a cărui stare reală devine adesea vizibilă abia în momentul decapării și al investigațiilor.
În acest cadru profesional, este cu atât mai tulburătoare prăbușirea, din 3 februarie 2026, a turnului bisericii reformate din Cehu Silvaniei (Szilágycseh). Tragedia nu înseamnă doar pierderea unei părți de clădire, ci și un avertisment: restaurarea monumentelor are „momente critice” în care structura poate fi deja atât de aproape de o stare-limită, încât chiar și un proces pregătit cu maximă atenție nu reușește întotdeauna să prevină degradarea accelerată sau colapsul.
Pe baza sintezei evenimentelor pusă la dispoziția mea de proiectantul de specialitate, desfășurarea faptelor poate fi citită în registrul unei reacții responsabile și rapide. La 30 ianuarie 2026, în timpul îndepărtării tencuielii groase pe bază de ciment din zona turnului, starea zidăriei de piatră s-a dovedit mai slabă decât se estimase; lucrările au fost oprite, situația a fost documentată și a început monitorizarea continuă. La 31 ianuarie s-au efectuat verificări urgente pe teren, urmărirea fisurilor și evaluarea scenariilor de risc, cu limitarea utilizării clopotelor și discutarea unor măsuri preventive. La 2 februarie a avut loc o ședință de criză și s-a pregătit sprijinirea de urgență a porțiunii inferioare a turnului. La 3 februarie, pe fondul semnelor de accelerare a degradărilor, a început realizarea sprijinirilor interioare și s-a pregătit documentarea 3D – cu toate acestea, în jurul orei 18:27 s-a produs prăbușirea.
Privit din perspectivă tehnică, acest parcurs transmite o lecție esențială: la monumente, de multe ori nu ceea ce facem „acum” declanșează problema, ci ceea ce moștenim din trecut – iar acest lucru devine vizibil, uneori fatal, tocmai în momentul decapării. O tencuială rigidă pe bază de ciment poate fi problematică nu doar din punct de vedere fizico-chimic, ci poate și masca fisuri, în timp ce în interiorul zidăriei se degradează liantul, stratificația sau legăturile dintre elemente. Transformările istorice, „plombele”, lipsa legăturilor constructive, încărcările suplimentare ori reparațiile nepotrivite acumulează riscuri în decenii – și, la un moment dat, sistemul „cedează”.
Aici capătă o greutate aparte mesajul Ambulanta pentru Monumente: turnul pierdut aparține deja istoriei. Ceea ce va fi ridicat în locul lui nu va putea restitui pe deplin vârsta și autenticitatea construcției originale – însă poate deveni un semn al continuității și al grijii comunității. De aceea, întrebarea nu este doar „ce s-a întâmplat”, ci și „cum mergem mai departe”: prin punere în siguranță, măsurători și investigații precise, protejarea elementelor recuperabile și decizii asumate.
Povestea devine și mai relevantă în lumina observațiilor lui Debreczeni László. Încă din perioada interbelică el atrăgea atenția că proporțiile și siguranța turnului au fost afectate nefavorabil de modificări ulterioare – în special desființarea galeriei și o supraînălțare adăugată peste zidurile vechi. În lectura sa, încărcarea suplimentară a solicitat puternic zidăria, iar semnele unei deplasări spre vest puteau fi deja citite. Această observație nu este astăzi o „înțelepciune de după”, ci confirmă faptul că la monumente problemele se maturizează lent și pot deveni ireversibile brusc, într-un punct critic.
Pentru mine, mesajul central al prăbușirii de la Cehu Silvaniei nu este judecata simplificatoare, ci disciplina profesională: decaparea este una dintre cele mai sensibile etape ale intervenției, momentul în care „se deschide” realitatea structurală, iar deciziile trebuie să reducă riscul în minute, nu în zile. Una dintre cheile viitorului este ca proiectarea și execuția să includă din start scenarii de urgență: praguri de monitorizare, ordine clare de măsuri imediate, pachete de sprijiniri provizorii și protocoale de documentare (foto, video, 3D) care, la nevoie, devin rapid instrumente de lucru și de clarificare.
În același timp, dincolo de pierdere se conturează o idee dificilă, dar orientată spre viitor. Dacă acceptăm că logica marilor construcții „grandioase” din trecut nu poate fi – și poate nici nu trebuie – reprodusă mecanic, atunci se deschide posibilitatea ca în locul golului să apară un concept arhitectural contemporan, responsabil și onest. Un concept care nu falsifică trecutul, ci intră în dialog cu el: arată ce s-a păstrat, ce s-a pierdut și ce poate adăuga prezentul – cu măsură, cu materiale asumate și cu un mesaj clar. „Modernul” nu înseamnă aici modă stilistică, ci o decizie limpede și argumentată profesional: protecția comunității, siguranța clădirii și o continuare demnă de valorile monumentului.
La nivel personal, vestea mi-a adus șoc și empatie. Empatie față de cei care au lucrat la intervenție, pentru că restaurarea unui monument seamănă adesea cu o chirurgie: trebuie să intervii, în timp ce „diagnosticul complet” se conturează abia în timpul decapării. Investigațiile experților din lunile următoare vor oferi răspunsuri mai precise privind cauzele. Până atunci, responsabilitatea noastră comună este să nu transformăm cele întâmplate într-o căutare de vinovați, ci într-o lecție – pentru că un monument nu este doar o clădire: este memorie, identitate și încredere. Iar după o prăbușire, și acestea trebuie reconstruite.
Sursa informațiilor Maksay Ádám.
Mars, în bronz: chipul care veghează la Magna Curia
Și apoi, deja ești acolo: lasă-te dus mai departe prin muzeu, din sală în sală, printre povești reale, obiecte autentice și fragmente de istorie care încă “vorbesc”. 
Numele de Coelodonta antiquitatis se traduce : „dintele-scobit al antichității”.
A Coelodonta antiquitatis név „az ókor üreges foga”-ként fordítható le.
este o specie dispărută de rinocer de talie mare, originară din stepele Eurasiei. Rinocerul lânos a fost comun în faunele europene și ale Asiei de Nord pe parcursul Pleistocenului Mediu- Superior, supraviețuind până la sfârșitul ultimei perioade glaciare. A fost contemporan cu omul de Neanderthal (Homo neanderthalensis sau H. sapiens neanderthalensis), dar și cu omul modern (Homo sapiens).
A dispărut la sfârșitul Pleistocenului, acum circa 10.000 -12.000 de ani, în întreaga Europă.
Cât de mare era? Un exemplar adult putea atinge peste 4 m lungime și înălțimea de 2 m. Cele două coarne de pe bot, mult mai dezvoltate la masculi decât la femele, aveau lungimi diferite: cel de pe nas depășea un metru lungime, iar cel posterior era mai mic.
Aspectul colosal era sporit și de o proeminență situată la greabăn, un soi de cocoașă, reprezentând o acumulare de grăsime, o rezervă pentru „zile negre”...
La ce servea blana? 
Fosilele etalate în expoziție au fost colectate din Județul Mureș, de la Sânpaul și de la Cristești, dar este prezentat și un schelet compozit care ilustrează un adult într-o postură dinamică (de mers) care provine din Siberia de Vest (Federația Rusă), piesă unicat în România.
A kihalt gyapjas orrszarvú az eurázsiai sztyeppéken honos nagytestű orrszarvúfaj volt, amely a középső–felső pleisztocén idején gyakori volt az európai és észak-ázsiai faunában, és az utolsó jégkorszak végéig fennmaradt. A neandervölgyi ember (Homo neanderthalensis vagy H. sapiens neanderthalensis) és a modern ember (Homo sapiens) kortársa volt.
Mekkora volt? Egy kifejlett példány elérhette a 4 m hosszúságot és a 2 m magasságot. A hímek ormányán található két szarv sokkal fejlettebb volt, mint a nőstényeké, és hosszúságuk különböző volt: az orron lévő több mint egy méter hosszú volt, a hátsó kisebb.
Schelet de rinocer lânos din colecțiile Muzeului Județean Mureș.