Conferința „Olăritul – un meșteșug sub egida Administrației Domeniilor Coroanei Regale”, la Palatul Suțu

 

Conferința „Olăritul – un meșteșug sub egida Administrației Domeniilor Coroanei Regale”, la Palatul Suțu

Sâmbătă, 9 mai 2026
Ora 15.00
Palatul Suțu, Bd. I.C. Brătianu, nr. 2, București
Preț bilet: 20 lei / persoană
Biletele se pot cumpăra de la standul de bilete al Palatului Suțu înainte de începerea conferinței.

În ziua de sâmbătă, 9 mai 2026, ora 15.00, Muzeul Municipiului Bucureștiului vă invită la conferința „Olăritul – un meșteșug sub egida Administrației Domeniilor Coroanei Regale”, susținută de dr. Silvia Iordache, Șef Secție Antropologie urbană, MMB, urmată de un ghidaj special în expoziția tematică „Ceramică românească modernă din colecția Muzeului Dr. Nicolae Minovici”, la Palatul Suțu (Bd. I.C. Brătianu, nr. 2, sector 3, București).

Cum funcționau Domeniile Coroanei Regale? Înființate în 1884, acestea au reprezentat mai mult decât simple proprietăți agricole: au fost nuclee de dezvoltare economică, educațională și creativă, în care meșteșugurile tradiționale au fost susținute și valorificate sistematic.

Conferința propune o incursiune în activitatea Domeniilor Coroanei Regale, cu accent pe rolul Administrației Domeniilor în dezvoltarea zonelor rurale. Prin introducerea lucrului manual în școli și organizarea de ateliere meșteșugărești – olărie, fierărie, dogărie, rotărie – coordonate de specialiști formați în școli de meserii, aceste structuri au contribuit decisiv la profesionalizarea și transformarea producției meșteșugărești.

În acest context, va fi analizată colecția de ceramică regală din patrimoniul Muzeul Dr. Nicolae Minovici, evidențiind piese remarcabile prin formă și decor, precum și rolul instituțional al Administrației Domeniilor Coroanei Regale în susținerea olăritului românesc modern.

Despre vorbitor
Dr. Silvia Iordache este specialist în etnologie, folclor și antropologie culturală. Activitatea sa științifică este orientată spre analiza interdisciplinară a culturii materiale și a dinamicilor socio-culturale contemporane. În prezent, coordonează Secția de Antropologie Urbană din cadrul Muzeul Municipiului București. 

Cercetările sale vizează atât estetica și funcționalitatea obiectelor de artă populară în mediul tradițional, cât și procesele de transformare culturală, memoria urbană și reconfigurarea identităților în context contemporan.

Vă așteptăm la o întâlnire dedicată istoriei, meșteșugului și patrimoniului cultural românesc, la #MMB!

 

 

 

Sursa informațiilor Muzeul Municipiului Bucureşti - Palatul Suțu.

Cele mai frumoase vase ceramice ștampilate pe care trebuie să le vezi!

 

Cele mai frumoase vase ceramice ștampilate pe care trebuie să le vezi!

În diversitatea artei ceramice romane, vasele ștampilate reprezintă o valoare remarcabilă, atât din punct de vedere tehnologic, cât și estetic.
Ceramica ștampilată din epoca romană a devenit semnificativă în a doua jumătate a secolului al II-lea și în secolul al III-lea, în principiu din cauza dificultăților de import și a încetării ulterioare a producției de terra sigillata, considerată un articol de lux.

Aceste vase serveau la satisfacerea nevoilor locale și, deși calitatea lor era inferioară celor importate din Gallia, au constituit o parte importantă a economiei provinciei.
Curiozitatea lor constă în faptul că imitau formele de terra sigillata, însă, în locul decorului în relief, vasele erau ornamentate cu ștampile.

Cunoaștem mii de motive care reprezentau adesea motive geometrice, elemente vegetale sau figuri mai simple.
Deoarece este vorba de forme standard, de multe ori dintr-un fragment mic se poate reconstitui aspectul vasului.

Cei interesați în curând vor avea șansa să vadă piesele din expoziția Limesparcului de la Călugăreni.

A legszebb pecsételt kerámiaedények, melyeket látnod kell!

A római kerámiaművészet sokszínűségében a pecsételt edények technológiai és esztétikai szempontból is kiemelkedő értéket képviselnek.
A római kori pecsételt kerámia a 2. század második felében és a 3. században vált jelentőssé, elsősorban a luxuscikknek számító terra sigillata importjának akadozása és későbbi megszűnése miatt.

Ezek az edények a helyi igények kielégítésére szolgálnak, és bár minőségükben elmaradtak a galliai importtól, fontos részét képezték a tartomány gazdaságának.

Érdekességük abban rejlik, hogy utánozzák a terra sigillata formákat, a reliefdísz helyett azonban pecséttel díszítik az edényt.

Több ezer motívumot ismerünk, amelyek gyakran geometrikus mintákat, növényi otívumokat vagy egyszerűbb alakokat ábrázoltak.
Mivel standard formákról van szó, egyes esetekben rekonstruálhatjuk az edény kinézetét.

Az érdeklődők hamarosan megtekinthetik a mikházi Limespark kiállításában megtalálható darabokat.

 

 

#CeramicăRomană#PatrimoniuMureș#Limesparc#RómaiKerámia#LimesPak
#MuzeulJudeteanMures#MarosMegyeiMuzeum

 

 

 

Sursa informațiilor Muzeul Judeţean Mureş / Maros Megyei Múzeum.

Povestea lânii care a construit orașe

 

Povestea lânii care a construit orașe

Orașe precum Brașovul și Sibiul nu ar fi devenit ceea ce sunt astăzi fără comunitățile puternice de crescători de oi din jurul lor. De-a lungul secolelor, între păstorii români și meșteșugarii din burgurile săsești s-a creat o veritabilă simbioză economică: primii ofereau materia primă, iar ceilalți o transformau în produse de valoare.

În acest context, oaia țurcană, robustă și perfect adaptată mediului montan, avea un rol esențial. De la ea se obțineau lână, piei, lapte și carne, însă adevărata comoară era lâna, cea care susținea o întreagă rețea de meșteșuguri și activități economice.

Astfel, din lâna și pieile de oaie se nășteau bresle și meserii diverse, de la tăbăcari, cojocari și blănari, la țesători, vopsitori și croitori, dar și pălărieri, găitănari, măcelari, hangii și negustori, toate contribuind la dezvoltarea și dinamica vieții urbane.

Privind în ansamblu, aceste ocupații demonstrează importanța esențială a lânii în economia orașului. Cu atât mai mult astăzi, când această resursă valoroasă riscă să fie uitată, devine important să-i redescoperim potențialul.

Expoziția „Ecologia Lânii – de la universul Mioriței și păstoritul tradițional la utilizări contemporane” vă invită să urmăriți drumul lânii – de la stână la design contemporan – și să priviți cu alți ochi o tradiție care a contribuit la construirea orașelor.

Vă așteptăm la Muzeul Civilizației Urbane a Brașovului, în Piața Sfatului, nr. 15, de miercuri până duminică, între orele 9:00–17:00.

#MuzeulCivilizațieiUrbaneABrașovului #EcologiaLanii #StanaTraditionala #TraditieVie #DesignContemporan #Brasov #Sustenabilitate #haișitulamuzeu

 

Sursa informațiilor Muzeul de Etnografie Brașov.

O lipitoare „nouă” din România se dovedește a fi o specie mult mai răspândită decât se credea!

 

O lipitoare „nouă” din România se dovedește a fi o specie mult mai răspândită decât se credea!

În 1972, zoologul român Dan Manoleli a descris o specie nouă de lipitoare, Limnatis bacescui, colectată din pârâul Tichilești, din apropierea Hârșovei. Timp de peste 50 de ani, această specie a rămas practic necunoscută, fără nicio altă înregistrare ulterioară în literatura științifică. Un nou studiu publicat în 2026 în revista Systematics and Biodiversity (publicat online de Taylor & Francis din partea Natural History Museum, London) de către cercetători de la UAIC Iași, Universitatea din Harkov și Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa" din București vine acum să rezolve misterul.

Echipa a colectat exemplare din aceeași localitate-tip și a folosit atât analize morfologice detaliate cât și secvențierea genei COI (un marker molecular standard pentru identificarea speciilor), și le-a comparat cu toate speciile cunoscute ale genului Limnatis. Concluzia a fost clară: L. bacescui nu este o specie distinctă, ci este sinonimă (adică aceeași specie) cu Limnatis paluda, o lipitoare parazită internă, hematofagă, până acum cunoscută din Orientul Mijlociu, Caucaz și Asia Centrală.

 
Descoperirea reprezintă prima semnalare confirmată atât morfologic cât și molecular a speciei Limnatis paluda în Europa și care extinde considerabil aria de distribuție a acestei specii. Lipsindu-i „dinții” ascuțiți necesari pentru a penetra pielea, aceste lipitori se fixează pe mucoasele interne ale mamiferelor (nas, faringe, trahee), putând provoca hemoragii severe la animale domestice și, mai rar, la oameni. 

Cercetătorii sugerează că răspândirea sa largă, din Dobrogea până în Asia Centrală, ar putea fi legată de transportul de către mamifere pe distanțe mari, poate chiar pe fostele rute ale Drumului Mătăsii. Cu toate acestea, în ciuda eforturilor recente de investigare a acestui gen, înțelegerea noastră rămâne limitată, fiind necesare studii aprofundate pentru a obține o imagine filogenetică completă a grupului.

Pentru mai multe informații puteti consulta articolul: https://www.tandfonline.com/.../10.../14772000.2026.2628723

 
#muzeulantipa #zoologie #Romania #Dobrogea #hirudinee #stiinta

 

Sursa informațiilor Muzeul Naţional de Istorie Naturală "Grigore Antipa".

𝐓𝐑𝐀𝐃𝐈𝐓̦𝐈𝐀 𝐒̦𝐈 𝐈𝐒𝐓𝐎𝐑𝐈𝐀 BORDEIULUI (𝐙𝐎𝐍𝐀 𝐎𝐋𝐓𝐄𝐍𝐈𝐀)

 

𝐒𝐔𝐁 𝐏𝐄𝐂𝐄𝐓𝐄𝐀 𝐏𝐀̆𝐌𝐀̂𝐍𝐓𝐔𝐋𝐔𝐈: 𝐓𝐑𝐀𝐃𝐈𝐓̦𝐈𝐀 𝐒̦𝐈 𝐈𝐒𝐓𝐎𝐑𝐈𝐀 BORDEIULUI (𝐙𝐎𝐍𝐀 𝐎𝐋𝐓𝐄𝐍𝐈𝐀)

𝐒𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐚 𝐝𝐞 𝐄𝐭𝐧𝐨𝐠𝐫𝐚𝐟𝐢𝐞

𝐁𝐨𝐫𝐝𝐞𝐢𝐮𝐥 𝐫𝐞𝐩𝐫𝐞𝐳𝐢𝐧𝐭𝐚̆ 𝐮𝐧𝐚 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐯𝐞𝐜𝐡𝐢 𝐬̦𝐢 𝐢𝐧𝐠𝐞𝐧𝐢𝐨𝐚𝐬𝐞 𝐟𝐨𝐫𝐦𝐞 𝐝𝐞 𝐥𝐨𝐜𝐮𝐢𝐫𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐑𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐢𝐚, 𝐟𝐢𝐢𝐧𝐝 𝐨 𝐥𝐨𝐜𝐮𝐢𝐧𝐭̦𝐚̆ 𝐬𝐞𝐦𝐢𝐢̂𝐧𝐠𝐫𝐨𝐩𝐚𝐭𝐚̆, 𝐚𝐝𝐚𝐩𝐭𝐚𝐭𝐚̆ 𝐩𝐞𝐫𝐟𝐞𝐜𝐭 𝐜𝐥𝐢𝐦𝐞𝐢 𝐚𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐝𝐞 𝐬𝐭𝐞𝐩𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐧𝐞𝐜𝐞𝐬𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢 𝐝𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐭𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐞. Deși adesea asociat cu lipsurile materiale, bordeiul oltenesc oferea un confort termic surprinzător (𝑟𝑎̆𝑐𝑜𝑎𝑟𝑒 𝑣𝑎𝑟𝑎 𝑠̦𝑖 𝑐𝑎̆𝑙𝑑𝑢𝑟𝑎̆ 𝑖𝑎𝑟𝑛𝑎) și a fost locuința de bază în Câmpia Dunării până în prima jumătate a secolului XX. 

Construcția acestuia se baza pe resurse locale și pe o structură solidă, parțial excavată în sol. Ca și construcție de bază, bordeiul era construit de obicei din lemn de stejar, cu pereți îngropați la adâncimi cuprinse între 0,80 și 1,50 metri. Ca și materiale de construcție se foloseau bârne din lemn pentru structură, iar acoperișul era format dintr-un strat gros de paie, stuf și lut, integrându-se discret în peisaj ca o movilă de pământ.
„𝐿𝑎 𝑟𝑜𝑚𝑎̂𝑛𝑖, 𝑙𝑎 𝑓𝑒𝑙 𝑐𝑎 𝑠̦𝑖 𝑙𝑎 𝑎𝑙𝑡𝑒 𝑝𝑜𝑝𝑜𝑎𝑟𝑒, 𝑙𝑜𝑐𝑢𝑖𝑛𝑡̦𝑒𝑙𝑒 𝑝𝑜𝑡 𝑓𝑖 𝑖̂𝑚𝑝𝑎̆𝑟𝑡̦𝑖𝑡𝑒 𝑖̂𝑛 𝑑𝑜𝑢𝑎̆ 𝑐𝑎𝑡𝑒𝑔𝑜𝑟𝑖𝑖 𝑚𝑎𝑟𝑖: 1) 𝑙𝑜𝑐𝑢𝑖𝑛𝑡̦𝑒𝑙𝑒 𝑝𝑒𝑟𝑚𝑎𝑛𝑒𝑛𝑡𝑒 𝑠̦𝑖 2) 𝑙𝑜𝑐𝑢𝑖𝑛𝑡̦𝑒 𝑡𝑒𝑚𝑝𝑜𝑟𝑎𝑟𝑒.“

Planul bordeiului a evoluat de la o singură cameră la structuri complexe în formă de „L” sau „T”, având până la șase încăperi.
„Bordeiul, casă pe jumătate îngropată în pământ (1-1, 5 m sub nivelul solului), răspândit în secolul al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea în zona silvo-stepă din sudul Olteniei și Munteniei, în Podișul Moldovei și Dobrogea, reprezintă supraviețuirea unei vechi tradiții arhitectonice a omenirii. Bordeiul, termen autohton, cert preroman, este un arhetip al locuirii. El a fost un adăpost trainic: o casă îngropată, construită cu bârne masive de stejar, cu două, trei sau patru camere. Denumirea camerelor, amenajarea interiorului și funcționalitatea încăperilor sunt asemănătoare cu ale locuinței la nivelul solului. În sudul României au existat biserici-bordei și cârciumi-bordei.“

În urma cercetărilor noastre pe teren, am aflat de existența unui bordei în nord-vestul județului Dolj, mai precis în localitatea Gogoșu. Cu toate acestea, bordeiul pe care vi-l prezentăm în fotografiile materialului de față a suferit de-a lungul timpului anumite transformări, devenind în prezent pivniță tradițională.

𝐌𝐮𝐳𝐞𝐮𝐥 𝐍𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐚𝐥 𝐒𝐚𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢 „𝐃𝐢𝐦𝐢𝐭𝐫𝐢𝐞 𝐆𝐮𝐬𝐭𝐢“ găzduiește bordeiul din Castranova (Dolj, sec. XIX), un model reprezentativ cu patru încăperi, și cel din Drăghiceni (Olt), Muzeul Viticulturii și Pomiculturii Golești expune un bordei adus din satul Puțuri (Dolj), iar Muzeul Câmpia Boianului „Traian Zorzoliu“ din Drăgănești-Olt, este prezentat bordeiul ca o „𝐥𝐨𝐜𝐮𝐢𝐧𝐭̦𝐚̆ 𝐦𝐢𝐥𝐞𝐧𝐚𝐫𝐚̆”.

𝐌𝐚𝐭𝐞𝐫𝐢𝐚𝐥 𝐝𝐨𝐜𝐮𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐫 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐭 𝐝𝐞: 𝐝𝐫. 𝐋𝐢𝐯𝐢𝐮 𝐎𝐥𝐭𝐞𝐚𝐧𝐮, muzeograf Muzeul Olteniei, Secția de Etnografie.

𝐅𝐨𝐭𝐨: Cercetare și documentare teren, 07.02.2022, Gogoșu, Dolj.

𝐁𝐢𝐛𝐥𝐢𝐨𝐠𝐫𝐚𝐟𝐢𝐞 𝐬𝐞𝐥𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯ă:

***, Academia Română Institutul de Etnografie și Folclor „𝐶𝑜𝑛𝑠𝑡𝑎𝑛𝑡𝑖𝑛 𝐵𝑟𝑎̆𝑖𝑙𝑜𝑖𝑢“, Atlasul Etnografic Român, coordonator: dr. Ion Ghinoiu, Vol. I, Habitatul, București, Editura Academiei Române, Regia Autonomă Monitorul Oficial, 2003.
Vlăduțiu, Ion, Etnografia Românească, București, Editura Științifică, 1973.

 

Sursa informațiilor Muzeul Olteniei.

Discrete, dar esențiale - așa sunt și microfosilele pentru știință.

 

Discrete, dar esențiale - așa sunt și microfosilele pentru știință.

Ele reprezintă unele dintre cele mai valoroase arhive ale trecutului geologic pentru că includ resturi de organisme, fiecare păstrând informații despre mediul în care a trăit.

În paleontologie, microfosilele extind perspectiva asupra vieții trecute dincolo de marile vertebrate spectaculoase. Ele spun povestea ecosistemelor în ansamblu — a oceanelor antice, a schimbărilor climatice, a extincțiilor și adaptărilor. 

Prin analiza lor, la Muzeul Geologic Național, putem reconstrui temperaturi, salinități și chiar compoziția atmosferei din epoci îndepărtate.

Astfel, microfosilele nu sunt doar relicve ale trecutului, ci chei de interpretare. Ele transformă fragmentele în sens, detaliul în poveste și materia inertă în memorie vie. În tăcerea lor microscopică, se află o vastă arhivă a Pământului — una care ne învață că, uneori, cele mai mici lucruri poartă cele mai mari adevăruri.

IGR București -120 de ani în slujba cercetării geologice!

 

Sursa informațiilor Muzeul Geologic Național.

Că𝐦𝐚ș𝐚 𝐝𝐨𝐥𝐣𝐞𝐚𝐧ă

 

#𝐠𝐞𝐨𝐦𝐞𝐭𝐫𝐢𝐚 𝐬𝐮𝐟𝐥𝐞𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢: 𝐜ă𝐦𝐚ș𝐚 𝐝𝐨𝐥𝐣𝐞𝐚𝐧ă

Cămașa oltenească tradițională, acel poem textil al unei lumi țărănești pe care rar sau aproape exclusiv la muzeu o mai regăsim, rămâne o arhivă identitară vie și un indicator pentru echilibrul vieții de altădată.

Într-o epocă marcată de accelerare și uniformizare culturală, omul contemporan resimte tot mai acut nevoia de a se ancora în repere identitare autentice, iar 𝐜ă𝐦𝐚ș𝐚 𝐭𝐫𝐚𝐝𝐢ț𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥ă, 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐬𝐢𝐦𝐛𝐨𝐥𝐢𝐬𝐦𝐮𝐥 𝐞𝐢, 𝐝𝐞𝐯𝐢𝐧𝐞 𝐮𝐧 𝐚𝐬𝐭𝐟𝐞𝐥 𝐝𝐞 𝐬𝐩𝐚ț𝐢𝐮 𝐝𝐞 𝐫𝐞𝐠ă𝐬𝐢𝐫𝐞. 

𝐂ă𝐦ș𝐚 𝐜𝐮 𝐚𝐥𝐭𝐢ță, purtată astăzi de femei în zi de duminică, la Liturghie, depășește funcția vestimentară și devine un gest ritualic, în care esteticul, credința și memoria comunitară se reunesc într-o expresie vie a continuității. Vorbim, în egală măsură, și de cămașa cu altiță resemnificată și integrată din ce în ce mai frecvent registrului vestimentar casual, devenind un element de stil cotidian care continuă să funcționeze ca reper identitar ce se articulează într-o formă de continuitate culturală.

La 𝐂𝐚𝐬𝐚 𝐁ă𝐧𝐢𝐞𝐢 regăsim 𝐜ă𝐦ăș𝐢 𝐜𝐮 𝐚𝐥𝐭𝐢ță a căror tehnică de realizare este inclusă în 𝐋𝐢𝐬𝐭𝐚 𝐑𝐞𝐩𝐫𝐞𝐳𝐞𝐧𝐭𝐚𝐭𝐢𝐯ă 𝐚 𝐏𝐚𝐭𝐫𝐢𝐦𝐨𝐧𝐢𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐂𝐮𝐥𝐭𝐮𝐫𝐚𝐥 𝐈𝐦𝐚𝐭𝐞𝐫𝐢𝐚𝐥 𝐔𝐍𝐄𝐒𝐂𝐎 și care impresionează printr-o estetică de o remarcabilă coerență simbolică și compozițională. Frumusețea elementului de patrimoniu derivă din echilibrul riguros dintre 𝐫𝐞𝐠𝐢𝐬𝐭𝐫𝐮𝐥 𝐨𝐫𝐧𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐥 (𝐚𝐥𝐭𝐢ț𝐚, î𝐧𝐜𝐫𝐞ț𝐮𝐥 ș𝐢 𝐫â𝐮𝐫𝐢𝐥𝐞) 𝐬̦𝐢 𝐚𝐫𝐡𝐢𝐭𝐞𝐜𝐭𝐮𝐫𝐚 𝐜𝐫𝐨𝐢𝐮𝐥𝐮𝐢, care conferă piesei o eleganță structurală specifică spațiului cultural românesc. Motivele decorative, dispuse în ritmuri repetate și armonii cromatice subtile, reflectă nu doar rafinamentul gustului estetic tradițional, ci și o profundă încărcătură simbolică asociată identității, statutului și sacralității cotidianului. În acest sens, cămașa cu altiță poate fi interpretată ca un „text vizual” în care memoria comunitară, credințele și valorile estetice sunt codificate și transmise inter-generațional. Consacrarea sa în patrimoniul UNESCO confirmă valoarea universală a acestei creații, plasând-o în rândul formelor de expresie culturală care transcend localul și devin repere ale patrimoniului umanității.

Cămășile sunt brodate pe pânză de casă folosită la piesele vechi (secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea), țesută manual, în gospodărie, din fire de bumbac. În prezent, pânza nu se mai țese în casă decât atunci când cămașa are decorul ales în război (pânza și decorul se lucrează concomitent). 

Ambele cămăși prezentate se înscriu în tipologia carpatică fiind confecționate din mai multe bucăți de pânză – una pentru față, una pentru spate, câte una pentru mâneci – toate încrețite în jurul gâtului pe o bentiță îngustă numită guler. 

Precizăm ca doar acest tip de croi permite existența altiței și reprezintă elementul de unitate în toate zonele etnografice ale Olteniei, atestând continuitatea și vechimea populației românești.

La cămășile din secolul al XIX-lea și prima parte a secolului al XX-lea, 𝐚𝐥𝐭𝐢ț𝐚 𝐞𝐫𝐚 𝐜𝐫𝐨𝐢𝐭ă 𝐬𝐞𝐩𝐚𝐫𝐚𝐭, fiind o bucată de pânză de cca 20 cm lungime, măsurată în funcție de lungimea mâinii femeii. În #Oltenia. altița se introduce în structura cămășii, la partea superioară, prin intermediul unei bucăți suplimentare de pânză numită #petec, care leagă altița propriu-zisă de guler. Funcția acestui petec este de a nu încreți prea multă pânză sub guler, creând disconfort la purtare. Unirea petecului cu altița, în partea superioară a umărului, este marcată printr-un șir/registru de broderie similar celor din altiță. Mâneca propriu-zisă se prinde de altiță prin intermediul încrețului, un registru de cusătură care are rolul de a aduce la aceeași dimensiune mâneca, cu altița, încrețind la propriu pânza mânecii. 𝐴𝑐𝑒𝑎𝑠𝑡𝑎̆ 𝑚𝑜𝑑𝑎𝑙𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒 𝑑𝑒 𝑐𝑟𝑜𝑖𝑟𝑒 𝑎 𝑚â𝑛𝑒𝑐𝑖𝑖 𝑐𝑎̆𝑚𝑎̆𝑠̦𝑖𝑖 𝑓𝑒𝑚𝑒𝑖𝑒𝑠̦𝑡𝑖 𝑟𝑒𝑝𝑟𝑒𝑧𝑖𝑛𝑡𝑎̆ 𝑜 𝑓𝑜𝑟𝑚𝑎̆ 𝑎𝑟ℎ𝑎𝑖𝑐𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑟𝑒𝑎𝑙𝑖𝑧𝑎𝑟𝑒 𝑎 𝑝𝑖𝑒𝑠𝑒𝑖, 𝑝𝑒𝑟𝑚𝑖𝑡̦𝑎̂𝑛𝑑 𝑒𝑥𝑒𝑐𝑢𝑡𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑏𝑟𝑜𝑑𝑒𝑟𝑖𝑒𝑖 𝑝𝑒 𝑏𝑢𝑐𝑎̆𝑡̦𝑖 (𝑝𝑒𝑡𝑒𝑐, 𝑎𝑙𝑡𝑖𝑡̦𝑎̆, 𝑚𝑎̂𝑛𝑒𝑐𝑎̆). 𝐶𝑎̆𝑚𝑎𝑠̦𝑎 𝑎𝑠𝑡𝑓𝑒𝑙 𝑐𝑜𝑛𝑓𝑒𝑐𝑡̦𝑖𝑜𝑛𝑎𝑡𝑎̆ 𝑠𝑒 𝑛𝑢𝑚𝑒𝑠̦𝑡𝑒 𝑐𝑎̆𝑚𝑎𝑠̦𝑎̆ 𝑐𝑢 𝑎𝑙𝑡𝑖𝑡̦𝑎̆ 𝑠𝑒𝑝𝑎𝑟𝑎𝑡𝑎̆ 𝑠̦𝑖 𝑖̂𝑛𝑐𝑟𝑒𝑡̦ 𝑓𝑢𝑛𝑐𝑡̦𝑖𝑜𝑛𝑎𝑙. 

Cămășile tradiționale aveau ca semn distinctiv motivele decorative folosite în cadrul celor trei segmente ale #mânecilor, #altița, #încrețul și #râurile unde predomină motivele geometrice grupate în 𝟓-𝟔 𝐬𝐚𝐮 𝐜𝐡𝐢𝐚𝐫 𝟕 𝐫𝐞𝐠𝐢𝐬𝐭𝐫𝐞 𝐭𝐫𝐚𝐧𝐬𝐯𝐞𝐫𝐬𝐚𝐥𝐞 cu: #romburi, #rozete („soarele”), #spirale („melcul”), #S-ul culcat, #X-uri, #linii șerpuite („valul”), #zig-zaguri („colții lupului”), pătrate („casete”). Acestor motive le sunt asociate reprezentări stilizate geometric ale unor motive simbolice și astrale: #crucea, #stelele, #ochiul („ochișorii”). 

De la mijlocul secolului al XX-lea, acest repertoriu ornamental se diversifică tot mai mult, aducând în compoziția cămășilor (în altiță, încreț și râuri) motivele vegetal-florale. Specific cămășii oltenești este decorul compact al altiței, cu 5, 7 sau 9 registre, încrețul colorat și râurile verticale sau reunite într-o rețea numită local blană (Mehedinți, Nordul Oltului, Vâlcea).

Tehnicile de broderie folosite în Oltenia sunt extrem de migăloase, caracterizându-se prin cusătura pe fire numărate. Modelul se realizează fără șablon ori tipar, direct pe pânza cămășii. Păstrate cu sfințenie, cele mai frecvente puncte de broderie sunt: 𝐥𝐚 𝐟𝐢𝐫 (𝐟𝐢𝐫 𝐝𝐮𝐩𝐚̆ 𝐟𝐢𝐫 𝐦𝐨𝐝𝐞𝐥𝐮𝐥 𝐚𝐜𝐨𝐩𝐞𝐫ă 𝐩â𝐧𝐳𝐚), 𝐭𝐢𝐠𝐡𝐞𝐥 (𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐮𝐫𝐚𝐭𝐮𝐥 𝐦𝐨𝐭𝐢𝐯𝐞𝐥𝐨𝐫), 𝐟𝐞𝐬𝐭𝐨𝐧, 𝐩𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐟𝐢𝐫𝐞, 𝐦𝐮𝐬𝐜ă (𝐢̂𝐧 𝐜𝐫𝐮𝐜𝐞).

Din perspectiva cromatică, în Dolj a existat o afinitate pentru #roșu, #roșu vișiniu și #albastru în tonuri diferite, de la la bleu la ultramarin. În această dominantă cromatică, #încrețul de pe mâneca acestor cămăși este cusut cu o culoare diferită, #alb-fildeșiu spre sfârșit de secol XIX – început de secol XX. 𝐈̂𝐧 𝐑𝐨𝐦𝐚𝐧𝐚ț𝐢 ș𝐢 𝐬𝐮𝐝𝐮𝐥 𝐃𝐨𝐥𝐣𝐮𝐥𝐮𝐢, î𝐧𝐜𝐫𝐞ț𝐮𝐥 𝐜ă𝐦ăș𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐜𝐮 𝐚𝐥𝐭𝐢ță 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐚𝐣𝐮𝐫𝐚𝐭 (𝐥𝐮𝐜𝐫𝐚𝐭 𝐢̂𝐧 ș𝐚𝐛𝐚𝐜), 𝐩ă𝐬𝐭𝐫â𝐧𝐝 𝐜𝐮𝐥𝐨𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐚𝐥𝐛 𝐟𝐢𝐥𝐝𝐞ș𝐢𝐮. 

𝐌𝐚𝐭𝐞𝐫𝐢𝐚𝐥 𝐝𝐨𝐜𝐮𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐫 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐭 𝐝𝐞 𝐝𝐫. 𝐑𝐨𝐱𝐚𝐧𝐚 𝐃𝐞𝐜𝐚, 𝐦𝐮𝐳𝐞𝐨𝐠𝐫𝐚𝐟 - 𝐒𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐚 𝐝𝐞 𝐄𝐭𝐧𝐨𝐠𝐫𝐚𝐟𝐢𝐞, 𝐌𝐮𝐳𝐞𝐮𝐥 𝐎𝐥𝐭𝐞𝐧𝐢𝐞𝐢. 

𝐂𝐫𝐞𝐝𝐢𝐭 𝐟𝐨𝐭𝐨: Muzeul Olteniei - două cămăși din Dolj, de la sfârșitul sec. al XIX-lea, Fondul Naționalizări, intrate în patrimoniul Secției de Etnografie în anul 1952.

 

Sursa informațiilor Muzeul Olteniei.