Ierunca (Tetrastes bonasia), sau „găinușa de alun”, este o pasăre sedentară, de talie mică spre medie, adaptată la viața retrasă din pădurile montane, fiind cea mai mică dintre galinaceele europene din familia Phasianidae.
În Europa este mai răspândită în nord și centru, în lanţurile muntoase, iar în România este prezentă în Munţii Carpaţi (de la 600 de metri), preferând pădurile dese de conifere şi cele mixte, cu un subarboret bogat.
Ierunca are un corp îndesat și rotunjit, cu o lungime de circa 35-36 cm, similară unei potârnichi. Penajul ieruncii este complex şi serveşte la camuflaj (gri-cenuşiu dorsal, albicios ventral). Atât masculul (cocoşul), cât şi femela prezintă un moț pe cap, însă cocoșul se distinge prin bărbia neagră (numită „barbă”) tivită cu alb, cu pieptul şi guşa ruginii, având linii transversale negre şi albe. Greutatea medie a speciei variază între 250 și 450 de grame. Ierunca este o specie omnivoră, cu o dietă ce variază în funcție de anotimp şi de disponibilitatea resurselor. Vara şi toamna se hrăneşte cu fructe de pădure (merișoare, afine, zmeură), diverse seminţe şi nevertebrate (ouă de furnici, insecte moi, larve, râme şi melci) necesare pentru aportul proteic din perioada de creştere a puilor. Iarna dieta devine vegetariană (fibroasă), bazată pe muguri, amenţi de alun, de mesteacăn, de anin, de plop, de salcie şi lăstari de conifere.
Este o pasăre monogamă. Cuibul construit de femelă este o mică adâncitură în sol, la baza unui tufiș sau sub rădăcinile unui arbore căzut, căptuşită cu material vegetal. Aceasta depune 6 până la 14 ouă de culoare bej deschis, cu pete roșii-maronii. Masculul rămâne în apropierea femelei atât în timpul clocitului (cu o durată de 21-25 de zile), cât și pe parcursul creșterii puilor. Puii devin apți de zbor la aproximativ 15 zile după eclozare și rămân cu femela pe toată perioada verii.
Durata medie de viaţă este de 2-4 ani, iar cele mai longevive exemplare ajung la 8-9 ani.
Deși la nivel global este clasificată ca specie cu risc scăzut, populaţia de ieruncă din România este vulnerabilă din cauza cerinţelor stricte de habitat şi sensibilităţii ridicate la perturbările mediului de viaţă.
Material realizat de dr. Ardei Irina Mădălina, muzeograf IA
Agapornis (perușii „inseparabili” sau „amorezi”) sunt originari din Africa și Madagascar. Acești peruși mici, cu coada scurtă, trăiesc în habitate diverse, de la savane la zone semi-aride, și sunt recunoscuți pentru legăturile lor puternice (de unde și numele), deși sunt păsări sălbatice. Primul peruș agapornis a fost descris la începutul anilor 1600 ca având fața roșie și a fost introdus în Europa începând cu secolul al XIX-lea. Se numesc inseparabili pentru că formează perechi monogame pe viață, manifestând o legătură extrem de strânsă, loialitate și atașament unul față de celălalt, adesea murind la scurt timp după ce partenerul lor dispare, de aici și denumirea populară.
𝗜𝗻𝘀𝘁𝗶𝘁𝘂𝘁𝘂𝗹 𝗱𝗲 𝗦𝘁𝘂𝗱𝗶𝗶 𝗔𝘃𝗮𝗻𝘀𝗮𝘁𝗲 𝗽𝗲𝗻𝘁𝗿𝘂 𝗖𝘂𝗹𝘁𝘂𝗿𝗮 𝘀̧𝗶 𝗖𝗶𝘃𝗶𝗹𝗶𝘇𝗮𝘁̦𝗶𝗮 𝗟𝗲𝘃𝗮𝗻𝘁𝘂𝗹𝘂𝗶 organizează în ziua de 18 iunie 2026 la castelul Nopcsa din Săcel, comuna Sântămăria Orlea, județul Hunedoara, în parteneriat cu 𝗠𝘂𝘇𝗲𝘂𝗹 𝗖𝗶𝘃𝗶𝗹𝗶𝘇𝗮𝘁̦𝗶𝗲𝗶 𝗗𝗮𝗰𝗶𝗰𝗲 𝘀̧𝗶 𝗥𝗼𝗺𝗮𝗻𝗲 𝗱𝗶𝗻 𝗗𝗲𝘃𝗮, simpozionul internațional „𝗙𝗿𝗮𝗻𝘇 𝗡𝗼𝗽𝗰𝘀𝗮 - 𝗶𝗻𝗶𝘁̦𝗶𝗮𝘁𝗼𝗿 𝗮𝗹 𝗰𝗲𝗿𝗰𝗲𝘁𝗮̆𝗿𝗶𝗹𝗼𝗿 𝗮𝘀𝘂𝗽𝗿𝗮 𝗱𝗶𝗻𝗼𝘇𝗮𝘂𝗿𝗶𝗹𝗼𝗿 𝗱𝗶𝗻 𝗧𝗿𝗮𝗻𝘀𝗶𝗹𝘃𝗮𝗻𝗶𝗮”.
Paleontologi din Franța, Ungaria şi România vor evoca cu acest prilej opera științifică a marelui paleontolog chiar în locul în care aceasta și-a început cercetările în urmă cu 130 de ani. Simpozionul face parte din proiectul „𝗣𝗲𝗿𝘀𝗼𝗻𝗮𝗹𝗶𝘁𝗮̆𝘁̦𝗶 𝗮𝗹𝗲 𝗰𝘂𝗹𝘁𝘂𝗿𝗶𝗶 𝘀̧𝗶 𝘀̦𝘁𝗶𝗶𝗻𝘁̦𝗲𝗶 𝗱𝗶𝗻 𝗧̧𝗮𝗿𝗮 𝗛𝗮𝘁̧𝗲𝗴𝘂𝗹𝘂𝗶” pe care Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului îl desfășoară în parteneriat cu 𝗔𝗰𝗮𝗱𝗲𝗺𝗶𝗮 𝗥𝗼𝗺𝗮̂𝗻𝗮̆ în programul 𝗠𝗲𝗱𝗶𝘂𝗹 𝗮𝗰𝗮𝗱𝗲𝗺𝗶𝗰 𝗶̂𝗻 𝗱𝗲𝘇𝘃𝗼𝗹𝘁𝗮𝗿𝗲𝗮 𝗱𝘂𝗿𝗮𝗯𝗶𝗹𝗮̆ 𝗮 𝗿𝗲𝗴𝗶𝘂𝗻𝗶𝗹𝗼𝗿, coordonat de prof. emerit 𝗗𝗮𝗻 𝗚𝗿𝗶𝗴𝗼𝗿𝗲𝘀𝗰𝘂.
Franz Nopcsa (1877-1933), căruia îi este dedicat acest simpozion, a fost un renumit paleontolog, geolog și albanolog, de origine românească din satul Silivaș în Ţara Haţegului, asimilată nobilimii maghiare de-a lungul secolelor. Nopcsa a început ca autodidact cercetarea resturilor de dinozauri din straturile deschise în apropierea castelului familiei nobiliare de la Săcel, elev încă şi apoi student la Viena la sfârșitul secolului XIX, într-o perioadă în care în Europa erau foarte puţini cunoscători ai acestor fosile. A descris din aceste depozite specii noi de dinozauri, crocodili, chelonieni, pterozauri şi a stabilit caracteristicile acestei faune de la sfârșitul „erei dinozaurilor”, deosebită de cele contemporane lor din alte regiuni prin primitivitatea taxonilor, endemism şi talia mică, toate acestea interpretate drept urmare a izolării îndelungate într-un mediu insular, care ocupa cea mai mare parte a Transilvaniei. A denumit această regiune drept „insula Hateg”, denumire care avea se bucură de notorietate până in prezent.
Nopcsa a elaborat numeroase articole, atât asupra dinozaurilor şi altor reptile, din Transilvania, cât și din alte regiuni ale Europei. În aceste articole, toate publicate ca singur autor, aspectele taxonomice și sistematice se împletesc cu cele de anatomie a sistemului nervos cranial și al musculaturii, cu aspecte legate de evoluția și extincția dinozaurilor. Prin contribuțiile sale în reconstituirea caracterelor anatomice și fiziologice ale dinozaurilor în relație cu condițiile de mediu, Nopcsa se înscrie în galeria întemeietorilor noului domeniu al Paleobiologiei. Cercetările de Paleobiologie ale lui Nopcsa s-au extins şi asupra altor reptile din Europa şi America, precum și asupra unor aspecte fundamentale ale evoluției vertebratelor, așa cum este originea zborului pasărilor, el fiind susținător fervent al ipotezei „zborului prin alergare”. Pe lângă impresionanta sa activitate în domeniile Paleontologiei și Paleobiologiei, care îl plasează în galeria marilor personalități ale științei, Franz Nopcsa este recunoscut drept unul dintre cei mai importanți cercetători ai Albaniei de nord, pe care a cercetat-o sub diverse aspecte: geologice, geografice, istorice, sociale, etnologice, activitate concretizată în peste 40 de articole.
După Nopcsa, timp de aproape 60 de ani depozitele fosilifere cu dinozauri din Bazinul Hațeg nu au mai fost cercetate în perspectiva unor noi descoperiri. După Primul Război Mondial și intrarea Transilvaniei în granițele României, Nopcsa a întrerupt cercetările în teren, iar comunismul instaurat în România după anul 1947 a îngrădit cercetările științifice fără aplicabilitate practică, așa cum sunt și cele din domeniul Paleontologiei vertebratelor, în plus corespondența cu cercetători din vest era supusă controlului Securității. Puținele resturi de dinozauri descoperite în această perioadă au fost rezultatul cercetărilor de teren ale geologilor din Institutul Geologic al României în cadrul activităților de prospecțiuni pe care le desfășurau pentru substanțe minerale.
În acest context, deși în lume, după anul 1950, cercetările asupra dinozaurilor au cunoscut un deosebit avânt, în România nimeni nu era interesat de dinozauri. Conștient de greutățile care vor urma, Dan Grigorescu, pe atunci lector, a inițiat în anul 1977 reluarea cercetărilor în Hațeg. Din anul 1978 până în anul 2012, când a fost pensionat, profesorul Grigorescu a organizat, în fiecare an, tabere de cercetări pentru studenți voluntari, la Sânpetru, apoi în comuna General Berthelot. Un mare ajutor i-a fost dat de un localnic din Sânpetru – Doenel Vulc, care cunoștea bine locurile din care primăvara, după topirea zăpezii, se iveau resturi de oase.
În primii ani, la săpături a participat Ion Groza, geograf de la Muzeul de Științe Naturale din Deva, care a realizat astfel o colecție de oase de dinozauri pentru acest muzeu. Vestea asupra reluării cercetărilor paleontologice în Bazinul Haţeg s-a extins rapid, prestigioși specialiști în studiul dinozaurilor din Polonia, Franța, Anglia, SUA, Canada venind în baza unor proiecte să viziteze locurile fosilifere și să examineze noile descoperiri. La rândul său, profesorul Dan Grigorescu a fost invitat la o serie de manifestări științifice internaționale în Polonia, Germania, SUA, China şi desemnat, în anul 1985, coordonator pentru Europa de Est în proiectul UNESCO (IGCP 245 Correlation of the non-marine Cretaceous of the World), care s-a încheiat în anul 1990 prin conferințele internaționale de la Bucureşti și Haţeg, urmată de conferința de la Alma Ata, în Kazahstan.
Pe lângă impactul internațional al reluării cercetărilor asupra dinozaurilor din Transilvania, acestea au contribuit la crearea unei atmosfere de emulație în rândul studenților geologi, atrași de un subiect de larg interes și de șansa redescoperirii unui „tezaur pierdut”, deoarece nimic din marea colecție a lui Franz Nopcsa nu a rămas în România, fiind dată muzeelor din Londra, Budapesta și Viena. Între cele mai importante descoperiri, după reluarea cercetărilor, se înscriu micii dinozaurii carnivori (celurozauri), pterozaurul uriaș Hatzegopteryx, a primelor mamifere mezozoice din România și a locurilor de incubație ale dinozaurilor, marcate prin cuiburi cu ouă. Congresul internațional din anul 1990 a dat un puternic impuls cercetărilor asupra Cretacicului final din Bazinul Hațeg. Pe parcursul anilor care au urmat, cercetările s-au extins atât tematic, cât și spațial, incluzând regiuni mai puțin cercetate în cadrul Bazinului Haţeg, dar și în bazinul învecinat Rusca Montană și în alte regiuni din Transilvania. Peste 300 de articole, cu contribuția a circa 90 de autori, au fost publicate în prestigioase reviste științifice din lume, în domeniul paleobotanicii şi palinologiei, micropaleontologiei, paleontologiei vertebratelor, tafonomiei, evoluției și cladisticii dinozaurilor şi altor grupe din fauna cretacică a Bazinului Hațeg, litostratigrafiei și cronostratigrafiei, sedimentologiei şi reconstituirii paleomediilor, tectonicii și vulcanologiei. Relevant pentru interesul tinerilor cercetători din țară şi din străinătate asupra faunelor cu dinozauri din Transilvania este numărul mare al lucrărilor de masterat și al tezelor de doctorat elaborate în ultimii ani asupra Bazinului Haţeg.
Un capitol nou în istoria paleontologică a Bazinului Hațeg s-a deschis în anul 2000, legat de valorificarea rezultatelor cercetărilor științifice în dezvoltarea culturală şi social-economică a regiunilor. În acest an, profesorul Dan Alexandru Grigorescu a inițiat, într-un larg colectiv de colaboratori din partea Universității din Bucureşti si a autorităților locale, înființarea Geoparcului dinozaurilor Ţara Haţegului, urmând lansării, în anul 1998, a conceptului de geoparc, de către UNESCO. În baza acestui concept și a metodologiei recomandate, numeroase geoparcuri au fost constituite în lume, peste 240 în prezent. Între primele 20 dintre acestea a fost Geoparcul dinozaurilor Țara Hațegului, admis în anul 2005 în Rețeaua UNESCO a geoparcurilor europene.
Prin simpozionul din 18 iunie 2026, la castelul Nopcsa din Săcel, profesorul Dan Grigorescu, care anul trecut a participat, în calitate de invitat al Serviciului Geologic Maghiar, la Memorialul „Nopcsa 2025” de la Budapesta, dorește cinstirea memoriei lui Franz Nopcsa şi relevarea, pentru comunitățile locale, a importanţei cercetărilor științifice asupra patrimoniului natural şi cultural pentru dezvoltarea acestei minunate regiuni care este Ţara Haţegului.
Arborii din jurul nostru sunt uneori remarcabili prin formă, înălțime, coronament sau unicitatea lor. Îi vom face o vizită sâmbătă, 25 aprilie, de la ora 10:00, unui astfel de arbore remarcabil: un plop alb secular din apropierea râului Mureș, în zona Micălaca.
Pentru a-l găsi, vom parcurge traseul efemeridelor, ascultând chiar de dimineață cântecul păsărilor. Vom auzi privighetoarea și vom vedea porumbeii gulerați, două dintre speciile pe care plopul alb remarcabil le adăpostește.
Vom pătrunde într-o zonă în care natura a supraviețuit în mijlocul unui oraș de peste 130.000 de locuitori. Lunca Mureșului există și în mijlocul Aradului; este o arteră verde-albastră esențială pentru sănătatea arădenilor, aspect despre care vom discuta la fața locului. Atelierul este gratuit, va dura aproximativ două ore și este deschis oricui, în limita a 20 de participanți.
Evenimentul este organizat în cadrul programului 𝘊𝘰𝘮𝘶𝘯𝘪𝘵𝘢̆𝘵̦𝘪 𝘳𝘶𝘳𝘢𝘭𝘦 𝘴̦𝘪 𝘶𝘳𝘣𝘢𝘯𝘦 𝘪̂𝘮𝘱𝘳𝘦𝘶𝘯𝘢̆ 𝘱𝘦𝘯𝘵𝘳𝘶 𝘤𝘰𝘯𝘴𝘦𝘳𝘷𝘢𝘳𝘦 𝘴̦𝘪 𝘥𝘦𝘻𝘷𝘰𝘭𝘵𝘢𝘳𝘦 𝘥𝘶𝘳𝘢𝘣𝘪𝘭𝘢̆, susținut de BRD Groupe Société Générale.
Ne-am obișnuit să trecem zi de zi pe lângă ruinele presărate de-a lungul orașului vechi și să ignorăm poveștile milenare pe care aceste „pietre” ni le pot împărtăși. Multe dintre ele păstrează frânturi din vechi inscripții grecești și latine, care odată traduse și interpretate, ne pot ajuta să reconstituim crâmpeie din viețile celor care au trăit la Tomis, în urmă cu aproape două milenii. Inscripții de acest fel se găsesc în patrimoniul MINAC, iar unele pot fi admirate chiar și în aer liber, pe aleea din fața Edificiului Roman cu Mozaic. Din studierea lor putem afla detalii extraordinare: bucuriile, necazurile lor, împlinirile profesionale și familiale ale tomitanilor.
Prima inscripție pe care o prezentăm astăzi este o inscripție funerară în limba latină, care datează din sec.I d.H. Textul tradus de către specialiști ne spune următoarele: „T. Valerius Germanus, fiul lui Titus, din tribul Collina, de fel din Pessinus, port drapel al legiunii VII Claudia Pia Fidelis, dăruit de două ori cu dona militaria, a trăit 57 de ani și este așezat aici. Moștenitorii săi - T Valerius Iulianus, I Valerius Germanus și Valeria Germana, împreună cu Claudia Iulia, prea nobila sa soție, i-au ridicat pe bun merit acest mormânt”.
Deasupra inscripției, defunctul este prezentat în relief, într-un banchet funerar la care ia parte alături de membrii familiei sale. Din cuvintele aparent simple ale inscripției aflăm numeroase informații prețioase. Astfel, știm că Germanus era un purtător de stindard (imaginifer - cel ce purta imaginea împăratului), un subofițer care a servit în legiunea VII Claudia Pia Fidelis, unitate care își avea baza la Viminacium (azi lângă orașul modern Kostolac, Serbia). Viminacium și Tomis făceau parte din aceeași mare provincie, Moesia, care ulterior, în 85-86 d.H., avea să fie împărțită de către împăratul Domițian în Superior (care a cuprins și orașul Viminacium) și Inferior (unde a intrat Scythia Minor și implicit, Tomisul).
La sfârșitul serviciului său militar, de 20-25 de ani (putea servi minim 20 de ani plus încă 5 ca evocatus), Germanus a primit pământ, ca recompensă pentru serviciul său. Fusese un militar destoinic și cu rang important, ieșit la termen (honesta missio) și recompensat de două ori cu „daruri militare”. A ales să se așeze pe un teren aflat în teritoriul orașului Tomis. Avea probabil mult teren agricol pe care îl lucra cu ajutorul forțelor de muncă locale.
Ținând cont de contextul istoric și informațiile din inscripție, specialiștii au concluzionat că piatra funerară a lui Germanus poate fi datată undeva între anii 55-56 și 85-86 d.H.
Inscripția sa funerară ne mai spune că a murit la vârsta de 57 de ani. Putem presupune că se înrolase la 17 ani, așa cum se obișnuia, și că își încheiase serviciul fie la 37 de ani, fie la 42 de ani. Devenit veteran, el se putuse căsători și își întemeiase o familie, alături de soția sa Claudia Iulia. Avuseseră împreună trei copii (doi fii și o fiică) menționați în text, după cum s-a putut vedea. Am mai aflat ceva foarte interesant despre acest militar roman și anume că era "din tribul Collina, de fel din Pessinus". După cum arată istoricul Titus Livius, Collina era unul dintre cele patru triburi urbane ale Romei, nu foarte bogate cum erau cele 31 de triburi rurale și din care se trăgeau proprietarii de pământ și aristocrația. Membrii familiei lui Germanus erau însă cetățeni romani, lucru ce i-a permis să intre în legiune. Cei ce nu aveau cetățenie romană nu puteau servi decât în unități auxiliare. Distincitiv pentru cetățenii romani era faptul că purtau trei nume, tria nomina.
Chiar dacă familia lui Germanus se trăgea dintr-un vechi trib al Romei, din inscripție știm că ea se stabilise de ceva timp în Asia Mică, în Frigia, la Pessinus/Pessinunt (azi Ballihisar - oraș în provincia Anatolia, Turcia). Pessinunt era în sec.I d.H un oraș important de pe râul Halys (azi Kizilrmak - Rîul Roșu), fie și pentru că fusese în trecut casa unei importante zeițe, Cybele, Marea Mamă a Zeilor, devenită divinitate națională și în panteonul roman.
Am lăsat la final problema numelui, chiar dacă ne-am referit anterior la tria nomina. Germanus era de fapt cognomenul, porecla militarului nostru, așa cum poetul Ovidius (Publius Ovidius Naso) avea porecla de Nasone - Năsosul. Prenumele lui Germanus este Titus, prescurtat mereu în inscripții printr-un simplu T. Numele, de familie cum spunem azi, al ginții, al clanului din care făcea parte era de Valerius, veche familie romană din timpul Republicii.
A doua poveste de astăzi o aflăm dintr-o stelă de marmură aflată, de asemenea, în patrimoniul MINAC. Pe aceasta este reprezentat un bărbat în picioare, între două coloane. Sub inscripție se află o corabie. Stela funerară a fost datată tot în epocă romană imperială, în sec.II d.H. Textul inscripției a fost tradus astfel de către epigrafiști: „Rufina, fiica lui Iason, a ridicat stela pentru fiul său Theocritos, fiul lui Theocritos, armator, zis și Regele, care a trăit 22 de ani și 9 luni. Salutare!”
În sec.II-III d.H, familiile grecești din Tomis se romanizează, mai ales numele lor. Mama defunctului este Rufina, nume roman, dar fiul și tatăl său poartă același nume grecesc, Theocritos. Este însă posibilă și ipoteza ca Rufina să fie efectiv romană iar soțul ei grec.
Corabia de pe monument ne indică foarte clar ocupația tânărului Theocritos. Nu este la fel de clar dacă porecla de Regele îi este atribuită lui, sau părintelui său. Probabil, Theocritos cel bătrân era armator și își luase ca asociat și pe fiul ce ar fi trebuit să îi continue afacerile. Din păcate, Theocritos a pierit de tânăr, la 22 de ani, fără ca motivul și împrejurările morții sale să ne fie dezvăluite.
4. Arhitectură și..creșterea animalelor în așezările din sec. VII-IX.
Prezența animalelor domestice în lumea satului medieval timpuriu (și nu numai!) nu e o chestiune care trebuie dovedită. Omul a crescut animale încă din preistorie pentru carne, lapte, deplasare, tracțiune, etc., etc., etc.
Toți cunoaștem imaginea idilică (deserori promovată!) cu animalele care sosesc seara în sat de la păscut, dar, pentru perioada sec. VII-IX (și nu numai!) întrebarea care persistă este cea referitoare la ....cum erau ele protejate ? Existau țarcuri sau construcții destinate animalelor? Dacă da, cum arătau acestea din punct de vedere arhitectural?
Desigur, cele mai bune raportări le putem face la exemplele etnografice, dar în așezările medievale timpurii avem identificate urme ale unor astfel de structuri?
Un asemenea răspuns l-a oferit așezarea medievală timpurie de la Porț - la Baraj (databilă în sec. VIII) din jud. Sălaj, un sit arheologic despre care am mai vorbit într-o postare anterioară.
În marginea așezării respective au fost identificate urmele unei construcții de mari dimensiuni, cu planimetrie circulară. O construcție cu o arhitectură aparte, clar non-rezidențială! Exemplele etnografice pot oferi soluții în ceea ce privește destinația acestei construcții circulare, lucru care arată din nou, prezența unor modele arhitecturale care au funcționat în etape diferite de timp.
Explicații imagini: FOTO 1. Plan cu dispunerea elementelor componente (identificate la nivelul solului) ale construcției circulare. FOTO 2 și 3. Propunere de reconstituire 3D (realizată cu ajutorul prietenului Sabou Adrian) FOTO 4. Un exemplu etnografic din Transilvania: un STAUL pentru protecția oilor.
PS. Pentru a înțelege satul medieval timpuriu (dominat practic de arhitectura lemnului!) musai trebuie să ne uităm peste „gardurile” arheologiei: lumea etnografică este cea mai la îndemână!
5. Turnul roman de la Valea Leşului - Piciorul Andreichii 2, comuna Lozna, județ Sălaj (cod RAN: 141928.05).
Locația apare și cu denumirea de Faţa Prisăcii în Spate. Turnul de veghe este extrem de bine conservat, toate elementele sale constitutive fiind clar vizibile la suprafaţă. Movila de formă circulară de 1,7 m înălţime măsoară 13 m în diametru la baza exterioară şi 6 m în vârf. Structura turnului a fost construită în tehnica opus incertum cu calcar local, legat cu mortar. La suprafaţă s-au observat şi cioburi de ceramică romană şi fragmente de chirpici. Şanţul din jur este clar vizibil din toate părţile. Pe partea de sud-est a fost depistată şi o posibilă intrare de 2,5 m lăţime, în timp ce pe latura de nord-est au fost documentate urmele anexelor construite şi ale amenajărilor de teren. Structura turnului nu este afectată de nici o intervenţie ulterioară sau de distrugeri cauzate de exploatările forestiere.
8. Fibulă digitată din bronz descoperită la Enisala într-un mormânt de inhumaţie (începutul sec. VII p.Chr.). Piesa a fost obţinută prin turnare într-un tipar monovalv, amenajat uşor defectuos, fapt dovedit de prezenţa pe suprafaţa sa a unor mici alveole şi asperităţi vizibile mai ales în zona arcului.
Piesa se păstrează într-o stare bună de conservare, deşi prezintă o uşoară deformare a plăcii inferioare, iar acul de fier nu a putut fi recuperat de la locul descoperirii, datorită stării foarte avansate de oxidare. Placa superioară este semidiscoidală şi a fost ornamentată cu două şiruri paralele de cercuri concentrice dispuse sub forma unei arcade. Din aceasta pornesc cinci lobi plaţi care au fost decoraţi, fiecare, cu câte două cercuri concentrice. Arcul are o formă aproximativ romboidală şi este arcuit uşor. Acesta se continua cu placa inferioară, de formă oval, neregulată, care prezintă pe suprafaţa sa patru spaţii goale dispuse simetric (cele din partea superioară sunt în formă de inimă, iar cele din partea inferioară sunt ovale), în timp ce spaţiul dintre şi din jurul acestora era decorat cu cercuri concentrice. Acelaşi decor îl întâlnim şi pe suprafaţa lobului terminal, plat, realizat sub forma unui triunghi cu o proeminenţă rotunjită la vârf. Pe spatele fibulei, se pot sesiza o serie de imperfecţiuni rezultate în urma turnării, cât şi o serie de urme de retuşare a piesei. Acul din fier se prindea de două plăci perforate central ce au fost sudate ulterior turnării, cât şi de o portagrafă păstrată parţial, prinsă cu ajutorul unui nit.
Bibliografie: Ailincăi S.C., Constantinescu M., Curta F., Soficaru A. 2014, An Early seventh-century female grave from Dobruja, Archaeologia Bulgarica 1, 2014, 65-84.
9. Cercetări interdisciplinare în situri arheologice din Câmpia Bărăganului
Muzeul Brăilei „Carol I” organizează, în data de 27.04.2026, conferința publică cu tema „Cercetări interdisciplinare în situri arheologice din Câmpia Bărăganului”. Vor conferenția cercetători din cadrul Muzeului Brăilei „Carol I”, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” București și Muzeul Național de Istorie a României din București.
Participanți: 1. Costin CROITORU, „Interdisciplinaritatea în arheologia contemporană”. 2. Stănică PANDREA, „Potențialul arheologic al siturilor preistorice din Câmpia Brăilei”. 3. Adrian BALASESCU, Valentin RADU, „Cultura Boian în Câmpia Bărăganului. Considerații arheozoologice”. 4. David BACIU, Adrian BALASESCU, „Paleoeconomia animalieră a comunităţilor gumelniţene de la Însuraţei - Popinele I şi II (fazele A1 şi A2), jud. Brăila”. 5. Gabriel VASILE, Florin VLAD, Adrian BALASESCU, „Bioarheologia înmormântărilor tumulare din câmpia Dunării”.
Vă așteptăm la sediul Muzeului Brăilei „Carol I”, în data de 27.04.2026, începând cu ora 11.30
În perioada 𝟏𝟕-𝟐𝟐 𝐚𝐩𝐫𝐢𝐥𝐢𝐞 𝟏𝟗𝟖𝟔, pe bulevardul Ferdinand – numit la acea vreme bulevardul Republicii – din municipiul Constanța, cu ocazia executării fundațiilor pentru noi blocuri de locuit, regretatul arheolog Constantin Chera cerceta unul dintre cele mai valoroase morminte de epocă romană, cunoscut astăzi drept „𝐦𝐨𝐫𝐦𝐚̂𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐝𝐨𝐚𝐦𝐧𝐞𝐢 𝐝𝐞 𝐩𝐞 𝐛𝐮𝐥𝐞𝐯𝐚𝐫𝐝𝐮𝐥 𝐅𝐞𝐫𝐝𝐢𝐧𝐚𝐧𝐝❞.
Mormântul de inhumație conținea un bogat inventar funerar, compus din aproape 200 de piese, dintre care peste o 100 erau realizate din aur și pietre semiprețioase și prețioase. Alături de defunctă au fost depuse și numeroase vase de sticlă, care păstrau uleiuri parfumate sau produse cosmetice, opaițe din ceramică și bronz, precum și un suport-candelabru din bronz, menit a-i lumina drumul spre lumea de dincolo. Inventarul mai cuprindea un platou mare din bronz, multe și diverse obiecte din bronz, plumb sau fier, casete cosmetice sau de bijuterii, frumos ornamentate cu aplice din os, instrumente de cusut și țesut - indispensabile pentru o femeie din eșalonul superior al societății provinciale romane și, mai ales, pentru o mamă de familie. Nu în ultimul rând, mormântul adăpostea numeroase podoabe din aur. Pe baza încadrării cronologice a acestor obiecte, specialiștii au putut data înmormântarea în secolul al II-lea d.Chr. Studiul inventarului funerar mai relevă și informații importante cu privire la viața și moartea membrilor elitei tomitane în secolul al II d.Chr., dar și despre viața de zi cu zi din acest important oraș roman, capitală provincială și port bogat la Marea Neagră.
Povestea doamnei de pe bulevardul Ferdinand începe în al doilea secol al stăpânirii romane la Tomis. Născută, cel mai probabil, într-o familie bogată și influentă, dintre cele mai vechi ale orașului, ea a fost căsătorită într-o altă familie de vază din urbe. O alianță benefică din punct de vedere social și economic pentru ambele părți. Am spune că, până acum, povestea doamnei noastre este una fericită. Însă soarta avea alte socoteli cu această tomitană! Destinul crud a răpit-o când încă era în floarea vârstei, iar familia îndoliată a trebuit să o conducă pe ultimul drum. Soțul, poate și copiii rămași orfani, au petrecut-o cu plânsete și jale, ca pe o soție și mama iubită. Părinții și frații, dacă mai erau în viață, s-au prăbușit și ei sub povara durerii. Triști, cei apropiați s-au îngrijit să nu-i lipsească nimic în lumea de dincolo și au înconjurat-o cu lucrurile dragi din timpul vieții, precum și cu obiecte trebuincioase, târguite anume din piața cetății pentru ritualul îngropăciunii.
După perioada de doliu și pregătiri, înconjurată de familie, plânsă de toți cei cunoscuți, defuncta a fost condusă pe ultimul ei drum pământesc. Procesiunea funerară a pornit încet din casa familiei, a urcat pe străzile în pantă ușoară și a ieșit pe una dintre porțile sudice ale vechii cetății, pe drumul care ducea de la Tomis la Callatis, acolo unde familia îndoliată cumpărase un lot funerar. Mormântul era deja pregătit cu mult înainte, iar celor vii nu le-a mai rămas decât să o așeze în locul de odihnă, împreună cu toate bunurile considerate trebuincioase pentru lumea de dincolo. Au fost puse în mormânt casetele pline cu parfumurile, cosmeticele și fardurile atât de îndrăgite de tânăra soție, iar ustensilele de cusut, atât de trebuitoare unei mame de familie, pentru a coase veșmintele soțului și copiilor săi, au urmat-o și ele. Toate acestea au devenit martori tăcuți ai tragediei care i-a lovit pe cei dragi. Alături de ea au fost puse și casetele pline de bijuterii din aur, pietre prețioase și semiprețioase, demne de o familie importantă și grăitoare pentru puterea financiară a acesteia dar și pentru importanța ei printre concetățeni.
Trebuie precizat că o parte dintre aceste podoabe sunt mai vechi decât înmormântarea în sine, fiind, probabil, o moștenire de familie sau achiziții personale ale defunctei, indiciu al originii sale într-o familie la fel de puternică și bogată. Obiecte rafinate și scumpe au fost cumpărate special pentru această zi, pe bani mulți. Printre ele se numără și un candelabru cu picior din bronz, menit să asigure o ultimă lumina pentru întunericul veșnic.
Și totuși, după sigilarea mormântului și stingerea ultimei lumini, întunericul s-a așternut, iar timp de aproape 2000 de ani nimeni nu a mai șoptit numele celei îngropate acolo, pierdut pe vecie în stihiile timpului.
Astăzi însă, ea continuă să trăiască, pentru că orice locuitor al cetății moderne o cunoaște pe „doamna de pe bulevardul Ferdinand”, a cărei memorie este păstrată vie la Muzeul de Istorie și Arheologie Constanța.
Iar pentru tine, privitorule, povestea doamnei trebuie să fie plină de învățăminte și speranță! Ea ne învață pe toți că moartea nu este finalul, ci începutul poveștii, iar dragostea...
Dragostea rămâne și ne însoțește pretutindeni! Chiar și în întuneric!
𝗡𝗮𝘁𝘂𝗿𝗮̆, 𝗰𝘂𝗹𝘁𝘂𝗿𝗮̆ 𝘀̦𝗶 𝘀𝗼𝗰𝗶𝗲𝘁𝗮𝘁𝗲. 𝗦𝗶𝗺𝗽𝗼𝘇𝗶𝗼𝗻𝘂𝗹 𝗙𝗿𝗮𝗻𝘇 𝗡𝗼𝗽𝗰𝘀𝗮 (𝟭𝟴𝟳𝟳-𝟭𝟵𝟯𝟯) – 𝗶𝗻𝗶𝘁̦𝗶𝗮𝘁𝗼𝗿 𝗮𝗹 𝗰𝗲𝗿𝗰𝗲𝘁𝗮̆𝗿𝗶𝗹𝗼𝗿 𝗮𝘀𝘂𝗽𝗿𝗮 𝗱𝗶𝗻𝗼𝘇𝗮𝘂𝗿𝗶𝗹𝗼𝗿 𝗱𝗶𝗻 𝗧𝗿𝗮𝗻𝘀𝗶𝗹𝘃𝗮𝗻𝗶𝗮
𝗜𝗻𝘀𝘁𝗶𝘁𝘂𝘁𝘂𝗹 𝗱𝗲 𝗦𝘁𝘂𝗱𝗶𝗶 𝗔𝘃𝗮𝗻𝘀𝗮𝘁𝗲 𝗽𝗲𝗻𝘁𝗿𝘂 𝗖𝘂𝗹𝘁𝘂𝗿𝗮 𝘀̧𝗶 𝗖𝗶𝘃𝗶𝗹𝗶𝘇𝗮𝘁̦𝗶𝗮 𝗟𝗲𝘃𝗮𝗻𝘁𝘂𝗹𝘂𝗶 organizează în ziua de 18 iunie 2026 la castelul Nopcsa din Săcel, comuna Sântămăria Orlea, județul Hunedoara, în parteneriat cu 𝗠𝘂𝘇𝗲𝘂𝗹 𝗖𝗶𝘃𝗶𝗹𝗶𝘇𝗮𝘁̦𝗶𝗲𝗶 𝗗𝗮𝗰𝗶𝗰𝗲 𝘀̧𝗶 𝗥𝗼𝗺𝗮𝗻𝗲 𝗱𝗶𝗻 𝗗𝗲𝘃𝗮, simpozionul internațional „𝗙𝗿𝗮𝗻𝘇 𝗡𝗼𝗽𝗰𝘀𝗮 - 𝗶𝗻𝗶𝘁̦𝗶𝗮𝘁𝗼𝗿 𝗮𝗹 𝗰𝗲𝗿𝗰𝗲𝘁𝗮̆𝗿𝗶𝗹𝗼𝗿 𝗮𝘀𝘂𝗽𝗿𝗮 𝗱𝗶𝗻𝗼𝘇𝗮𝘂𝗿𝗶𝗹𝗼𝗿 𝗱𝗶𝗻 𝗧𝗿𝗮𝗻𝘀𝗶𝗹𝘃𝗮𝗻𝗶𝗮”.
- 𝐔𝐥𝐭𝐢𝐦𝐚 𝐧𝐨𝐮𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐚 𝐬𝐞𝐳𝐨𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢
