Ştiinţă pentru toţi: Descoperiri arheologice din România - luna Iunie 2023 - VIDEO

duminică, 23 iulie 2023

Descoperiri arheologice din România - luna Iunie 2023 - VIDEO - Partea III

1. Cercetări de teren în localitatea Prislop, comuna Boiu Mare, jud. Maramureș.

Atestată în secolul XV, mai precis într-un document din 15 martie 1405, cu numele de Pryzlop, localitatea Prislop este situată în partea sudică a județului Maramureș, în zona cuprinsă între dealurile Halăului, Piatra Toporului, Giorgiului și Prihodului. Beneficiind de informațiile oferite de lucrarea preotului Romul Pop, „Cartea Mănăstirii Prislop”, Ed. Eurotip, Baia Mare, 2012, privind descoperirile arheologice din zonă și nu numai, dar și de interesul stârnit de doamna Liana Pogăciaș, membră a Asociației Chioar Redivivus, privind existența unor schelete de uriași în locul numit În Pustă, am decis efectuarea unei cercetări de teren în câteva puncte de pe cuprinsul satului.
Scopul acestei investigații a fost acela de a verifica o parte din informațiile oferite de lucrarea pr. Romul Pop amintită mai sus și anume: verificarea locului din curtea actualei mănăstiri eparhiale Prislop – Episcopia Greco-Catolică de Maramureș - unde a fost descoperită întâmplător, la adâncimea de 3.12 m o vatră de foc cu mici obiecte pietrificate, în locul numit pe Lab; verificarea locului unde au fost descoperite așa numitele schelete de uriași din punctul în Pustă, precum și verificarea posibilului drum roman din locul pe Lab.
Amfitrionul nostru în această călătorie a fost părintele Irineu, starețul mănăstirii Prislop, un bun cunoscător al istoriei și legendelor din sat.
Cercetările de teren efectuate în vecinătatea locului unde a fost descoperită vatra, în punctul pe Lab, pe panta lină cu înclinație vestică a dealului cu același nume, au dus la identificarea unui număr apreciabil de fragmente ceramice lucrate la roată, databile în secolele XVII-XVIII. Având în vedere faptul că resturile de vatră păstrate nu au putut fi investigate cu acest prilej este greu de făcut vreo legătură între descoperirile din anul 2007 și cele acum ieșite la iveală.
Următoarea oprire a fost la Ionuc din Pustă, născut în anul 1939, care ne-a povestit și arătat locul unde a descoperit, cu prilejul săpăturilor făcute pentru fundațiilor unor construcții, osemintele imense, ce au fost atribuite unor oameni giganți sau uriași de 2,4 – 2,6 m înălțime. Având în vedere faptul că toate oasele descoperite au fost reînhumate în șanțurile săpate pentru fundațiile construcțiilor, iar apoi acoperite cu beton, rămâne ca cercetările arheologice viitoare să elucideze datarea acestor vestigii. Din relatările gazdei noastre în vecinătatea acestor morminte s-ar fi aflat biserica veche din Pustă așa încât s-ar putea presupune că ar fi vorba de cimitirul din preajma acesteia. Pe de altă parte izvoarele istorice nu amintesc în acest loc vreo biserică, iar din informațiile lui Ionuc din Pustă reiese că defuncții descoperiți nu au fost înmormântați creștinește. Chestiunea rămâne deschisă, deocamdată.
Ultimul loc investigat este situat pe Lab, în imediata vecinătate a Pustei, în apropierea locuinței familiei lui Ionuc, unde s-a observat, acoperit de pământ, fundaţia unui drum străvechi, construit din dale mari de piatră cioplită care a fost considerat un posibil drum roman. La data vizitei noastre, din pricina vegetației abundente acesta nu era vizibil și în consecință nu a fost documentat. Este foarte probabil din punctul meu de vedere ca acest drum să fie cel reprezentat pe hărțile militare austro-ungare, realizate între (1869-1887), drum care făcea legătura cu dealul Piatra Toporului.
Numeroase alte informații istorice, arheologice, etnografice ne-au fost furnizate de părintele stareț Irineu căruia îi mulțumim. Împreună sper să verificăm măcar o parte din legendele Prislopului.
Participanții la aceste investigații: pr. Irineu Bârle -starețul mănăstirii Prislop; Liana Pogăciaș, Rodica Dod – Asociația Chioar Redivivus; Virginia Pogăciaș; dr. Dan Pop, Raul Cardoș, Monica Ghiman, Zamfir Șomcutean, Dorian Ghiman - Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Baia Mare.
Text: dr. Dan Pop
Foto: Monica Ghiman, Zamfir Șomcutean.
Fotografii aeriene: Zamfir Șomcutean

Sursa informațiilor Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș.

2. În urmă cu aproape patru decenii începeau cercetările sistematice în situl arheologic de la Lunca-Poiana Slatinei, unde au fost identificate vestigii consistente legate de exploatarea unui izvor de apă sărată încă de acum 8000 de ani.

Situl arheologic, care a atras atenția comunității științifice internaționale, poate deveni un important obiectiv turistic, mai ales că este cea mai veche exploatarea de apă sărată la nivel european.
Situl a fost cercetat pe parcursul mai multor campanii de o echipă condusă de regretatul dr. Gh. Dumitroaia, rezultatele fiind publicate parțial în mai multe studii în țară și străinătate.
Despre exploatarea acestui izvor, dar și a altora, am scris un mic articol pentru publicul larg, în revista Magazin Istoric, din luna mai a acestui an: https://www.academia.edu/103626060

#archaeology #saltexploitation #prehistory #heritage #oldpicture

Sursa informațiilor Vasile Diaconu - archaeologist.

3. Ne pregătim de o nouă campanie de cercetări arheologice sistematice în situl arheologic de la Topolița, din apropiere de Târgu Neamț.

Săpăm de numai patru ani, cu oameni puțini, dar tineri și harnici.
Și pentru cei care nu cunosc tainele arheologiei, aș vrea să fac precizarea că vestigiile descoperite pe șantierele arheologice intră în circuitul muzeal abia după o perioadă de timp și numai după ce au fost conservate și restaurate.
În imagine este un vas al culturii Precucuteni, descoperit în locuința 1 din 2019.
Finanțarea cercetării: Complexul Muzeal Național Neamț
Restaurare: Dumitru Bostan

#archaeology #heritage #pottery #Neamț #museum #science

Sursa informațiilor Vasile Diaconu - archaeologist.

4. O flintă descoperită într-un sit arheologic din Alba Iulia va ajunge în depozitul IPJ Alba. De ce nu a fost păstrată la muzeu

5. Câte povești de viață ascund zonele istorice ale orașelor noastre, acolo unde, acum câteva secole, existau biserici, clădiri administrative, case, cimitire.

Printre puținii care pot descifra aceste povești sunt arheologii, antropologii și istoricii. Totuși, cei mai privilegiați suntem noi, arheologii, pentru că noi avem prima dată acces la mărturiile ascunse sub straturi groase de pământ.

Foto: Arheologie la Roman

#archaeology #museum #Neamț #graves

Sursa informațiilor Vasile Diaconu - archaeologist.

6. Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău a efectuat, în perioada 19-23 iunie 2023, în comuna Horoatu Crasnei, localitatea Stârciu, un diagnostic arheologic în situl dacic din punctul Cetățea, reluând cercetările arheologice din anul precedent din necropola dacică de pe terasa T4.

https://muzeuzalau.ro/cercetari-arheologice/

Sursa informațiilor Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă - Zalău.

7. Amurgul Bisericii Roșii din Târgoviște

Amurgul Bisericii Roșii din Târgoviște

“We dance like marionettes
Swaying to the symphony of destruction”
Megadeth

Alături de cercetările arheologice, cele arhivistice completează și contribuie, la rândul lor, cu informații scrise, diferite teme de analiză istorică.
Unul dintre subiectele care, pe noi, arheologii, ne fascinează, este cel al bisericilor medievale din Târgoviște. În fapt, cercetarea arheologică și istorică a oricărei biserici, indiferent de amplasament sau vechimea sa, reprezintă o bucurie și o mare provocare totodată. O bucurie pentru că poți descoperi secvențe din istoria lăcașului de cult și o provocare pentru că, după finalizarea cercetării, istoricul trebuie să comunice rezultatele cercetărilor, dar mai ales să materializeze științific cercetarea prin publicarea unui studiu.
În acest moment, ne-am oprit asupra unui subiect foarte puțin cunoscut la nivelul particularităților sale istorice contemporane ale orașului nostru, respectiv acela al bisericilor medievale dispărute. Beneficiind de un fericit “răgaz arheologic”, am putut continua în mod constructiv cercetarea documentară a bisericilor medievale dispărute, grație Arhivei arheologice a Complexului Național Muzeal Curtea Domnească și în special a Arhivei Comisiunii Monumentelor Istorice, deținută de Institutul Național al Patrimoniului (prin excelentul proiect Back up- Valorificarea arhivei Istorice a Comisiunii Monumentelor Istorice, https://arhivacomisiuniimonumentelor.ro/).
În Târgoviștea secolelor XIV-XVIII au fost construite cel puțin 31 de biserici, un număr impresionant pentru un oraș din spațiul extracarpatic, majoritatea identificate documentar și arheologic . Dintre acestea, 11 au dispărut (Vărzaru, Sf. Maria catolică, Sf. Mina, „Coconilor”, Sf. Apostoli – „Corbeanu”, Stelea „Veche”, „Roșie”, Sf. Vineri – „Catargiu”, paraclisul Mitropoliei, „Grecilor”, complexul de pe Calea Domnească 192), doar trei biserici (Sf. Maria catolică, Stelea „Veche” și biserica „Roșie”) fiind localizate prin cercetări sau sondaje arheologice.
Una dintre bisericile dispărute a fost Biserica Roșie și cu ea începem povestea destinului dramatic al acestor biserici, reliefând mai jos, fragmentar, doar contextul în care și-a găsit tristul sfârșit acest monument medieval.
Un călător care ar fi petrecut, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, câteva ore în cetatea veche și părăsită de soartă a Târgoviștei, ar fi fost, pe bună dreptate, amețit, pe de o parte, de peisajul urban dezolant și de pustietatea așezării, iar pe de alta, de numărul mare al bisericilor și clădirilor prăbușite. Un sanctuar al ruinelor, în care istoria părea că a vrut să-și îngroape morții și chiar pe ea însăși. În perioada respectivă, spunea istoricul târgoviștean Radu Gioglovan, pentru a se înlătura deprimantul aspect “turistic” de oraș părăsit, moștenitorii marilor familii târgoviștene au fost obligați să-și dărâme ruinele vechilor curți boierești și, printr-o hotărâre a conducerii orașului și județului, cu aprobarea Ministerului Interior, s-au dărâmat bisericile Catargiilor, Stelea Veche, Coconilor, Vărzarului, Sf. Apostoli și Biserica Roșie. Istoricul mai adăuga că în anul 1930 încă mai existau casele căminarului Geartoglu, în care la 1821 își stabilise Alexandru Ipsilanti centrul de comandă și unde a avut loc ”procesul” în care Tudor Vladimirescu a fost condamnat la moarte.
Vreme de 80 de ani, între 1930 și 2010, la intersecția Căii Domnești cu str. Prof. Nicolae Radian se afla un maidan, odată parte dintr-o mare curte boierească. În acel loc a ființat, vreme de 400 de ani, biserica lui Coadă, marele vornic al curții lui Radu Paisie (1535-1545), cunoscută printre orășeni ca Biserica Roșie.
Pe la 1900 deja nu se mai slujea în ea. Biserica se afla în ruină și gata să se prăbușească, nicio inscripție nu se mai putea citi. Crăpături mari apăruseră în zidurile sale, însă refuza cu dârzenie să se prăbușească, parcă făcând în ciudă unora. Pisania în care era amintită istoria sa era ștearsă și nu se mai putea citi. Va pieri odată cu biserica. Biserica era zugrăvită pe interior și exterior, fresca părând foarte veche. Tâmpla de lemn, pe care încă mai puteai zări icoane, era și ea în pericol de prăbușire. O parte din icoanele de pe tâmplă fuseseră deja luate, iar altele, în mod ciudat, erau la locul lor. Lipseau stranele și sfeșnicele de lemn, probabil recuperate în folosul bisericii parohiale Sf. Nicolae – Simuleasa. Ce mai rămăsese din argintăria bisericii fusese deja luat și pus la păstrare. Urma obiectelor s-a pierdut între timp. Cărțile de cult fuseseră și ele duse la biserica parohială. Nu mai avea nici veșminte și nici clopote. Nimeni nu își mai aducea aminte de ultimele reparații, semn că acestea erau foarte vechi. Ctitorii fuseseră uitați, iar tradiții istorice sau legende urbane despre biserică nu se mai păstrau.
Atât mai rămăsese din curtea boierească a vornicului Coadă, a cărui tragedie personală parcă prevestea și soarta bisericii.
În anul 1921, Ministerul Cultelor, în ciuda insistențelor autorităților locale, refuza declasarea monumentului, care ar fi însemnat în fapt demolarea lăcașului de cult. În schimb, Ministerul cerea Protoieriei Târgoviște să verifice de ce avere mai dispunea biserica și să se afle cine a ridicat și unde au fost duse două pietre de mormânt ale unor căpitani ai lui Matei Basarab, aflate în biserică și citite de Nicolae Iorga în 1908. Se mai cerea de către Minister luarea unor măsuri pentru conservarea monumentului în starea în care se afla. Tâmpla bisericii putea fi donată bisericii din satul Dragodana, aflată în acel moment în construcție.
La baza refuzului de declasare al ministerului se afla târgovișteanul Virgil Drăghiceanu, arheolog și membru al Comisiunii Monumentelor Istorice.
În urma unei inspecții realizate în primăvara anului 1921, inspectorul V. Vlădulescu raporta că “biserica este azi o completă ruină, turla amenințând din moment în moment să cadă, fiind un pericol pentru trecători și pentru copii, care își făceau de joacă prin curtea bisericii”.
Preotul paroh al bisericii Sf. Nicolae – Simuleasa, Nicolae Pârvu, care avea în subordine parohia bisericii Roșii, spunea că biserica fusese închisă cu 20 de ani mai înainte și condamnată încă de atunci dărâmării, în acord cu decizia Consiliului Comunal al orașului din acel moment.
Orice reparație era exclusă, în principal din cauza costurilor mari, mai ridicate chiar și decât cele necesare edificării unui nou locaș de cult. În raport se mai spunea că vechea biserică nu prezintă niciun interes istoric, artistic sau arhitectonic. Decizia de demolare era îndreptățită, spunea inspectorul, mai ales că în imediata apropiere se mai găseau o mulțime de biserici aflate în stare de funcționare. În interiorul bisericii se mai aflau odoare, cele mai de preț fiind luate cu inventar în regulă și date în păstrare bisericii parohiale. Peste tot se aflau gunoaie, părți din veșminte sacre și odoare sfărâmate, împrăștiate în dezordine peste tot locul. “Păsări ale cerului și în special cele de pradă și-au făcut cuiburi prin toate ungherele”. Se recomanda „aducerea la îndeplinire a încheierii Consiliului comunal”, adică demolarea bisericii, „evitându-se în chipul acesta pe de o parte o eventuală nenorocire a surpării bisericii, iar pe de altă parte făcând să dispară un permanent motiv de adâncă turburare sufletească pentru persoanele pioase”. Materialele de construcție recuperate, precum lemnul și cărămida, inclusiv tâmpla bisericii, se cerea a fi donate tot bisericii din satul Dragodana.
În ședința din 29 oct. 1921, Comisiunea Monumentelor Istorice refuza declasarea în vederea demolării a monumentului istoric. Se adăuga în raport că frumoasa și artistica pictură a bisericii data din anul 1828, lăcașul fiind zidit de marele vornic Coadă. Se cunoștea faptul că biserica prezenta serioase crăpături la tâmplă, altar și fațade. Se cerea păstrarea ca ruină a bisericii, întrucât de o restaurare nu putea fi vorba.
Într-o scrisoare remisă Ministerului Cultelor în 21 iunie 1924, pr. paroh N. Pârvu anunța că în urma unui uragan petrecut cu câteva zile în urmă, turla bisericii s-a dărâmat, luându-se deja măsuri pentru degajarea locului de resturile prăbușite.
În urma ședinței din 10 iulie 1924, se aproba în principiu demolarea bisericii, după ce se va face releveul, se vor lua fotografii ale monumentului, se va recupera pisania zugrăvită și ancadramentele de piatră păstrate.
Situația dezastruoasă a bisericii era acum bine cunoscută la nivelul Comisiei, fapt recunoscut inclusiv de Nicolae Iorga, președintele C.M.I. și de secretarul Comisiei, Virgiliu Drăghiceanu. La Târgoviște era trimis pictorul I. Mihail, pentru o analiză detaliată a inventarului și a frescelor bisericii ce urma a fi demolată. Se intenționa, cu sprijinul pictorului Dante Caneri, extragerea frescelor valoroase, pentru a fi păstrate. În dezacord cu N. Iorga și V. Drăghiceanu se afla un alt membru al Comisiei, rămas anonim, care adnota actul respectiv prin însemnări precum De ce dărâmarea? Cum putem consimți?
În noiembrie 1927, preotul N. Pârvu trimitea o altă scrisoare Comisiei, anunțând că terenul aparținând Bisericii Roșii, împreună cu ruinele, vor fi donate Societății Cântăreților Bisericești din jud. Dâmbovița, filială a Societății Sf. Ioan Cucuzel. În locul respectiv, se va construi un sediu pentru școala de cântăreți și un cămin cu internat pentru elevi.
La această scrisoare, V. Drăghiceanu încuviința dărâmarea zidurilor rămase, cu condiția extragerii pisaniei zugrăvite, a portretelor ctitorilor și altor fragmente de frescă importante, recuperarea pietrelor de mormânt, a ancadramentelor și a crucilor, spre a fi depuse într-o sală care să servească de muzeu orașului Târgoviște. În noiembrie 1927, C.M.I. va aproba într-o ședință recomandările lui V. Drăghiceanu.
În procesul verbal din 26 septembrie 1926 al ședinței Consiliului Parohial al bisericii Sf. Nicolae Simuleasa, se spunea despre ruinele Bisericii Roșii că oferă un spectacol detestabil trecătorilor. Tot în această ședință se propunea ca fierul și lemnăria recuperată de la demolare să fie folosite la construirea unei clopotnițe la Biserica Albă, aflată în apropiere. Dacă în timpul lucrărilor de construcție a sediului Societății de cântăreți bisericești vor fi descoperite oseminte umane, acestea să fie reînhumate creștinește în cimitirul bisericii Simuleasa. Locul Sfintei Mese trebuia marcat printr-o troiță.
Actul care pecetluia definitiv soarta vestigiilor supraterane ale bisericii avea să fie emis în 16 februarie 1928. Biserica putea fi demolată, respectându-se condițiile impuse de Comisie.
Mai târziu, în 23 noiembrie 1933, C.M.I. revenea cu o scrisoare adresată preotului N. Pârvu, cerând informații cu privire la îndeplinirea cerințelor privind extragerea pisaniei și a frescelor mai importante, dacă s-au strâns pietrele de morminte, crucile și ancadramentele și dacă s-au făcut fotografii înainte de demolarea ruinei, aceste lucruri fiind singurele mărturii ale acestei biserici.
În 16 martie 1934, C.M.I. insista în a primi un răspuns din partea parohiei Simuleasa. Nu știm dacă a mai primit vreun răspuns.
Între anii 2003-2009, Complexul Național Muzeal „Curtea Domnească”, în colaborare cu Universitatea Valahia, au efectuat ample cercetări arheologice, descoperind vestigiile bisericii medievale, ale cimitirului aferent, precum și numeroase artefacte medievale și moderne.
Fragment din studiul Florin Gabriel Petrică, Minodora Cârciumaru, Monumenta in dehonestamentum: Biserici medievale dispărute din Târgoviște.
Surse bibliografice primare :
Arhiva Institutului Național al Patrimoniului, fond Comisiunea Monumentelor Istorice, Dosar 3392/Dosar Biserica Roșie (Sf. Maria, Adormirea Maicii Domnului, demolată), 1921-1934

Sursa informațiilor Arheologie medievală în Târgoviște.

8. Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud în parteneriat cu Muzeul de Istorie Gherla au efectuat în data de 24.06.2023 un diagnostic arheologic în localitatea Pădurenii (fostul Țop), județul Cluj, în punctul Observator.

Aici a fost găsit în toamna anului 2021 cu detectorul de metale un tezaur medieval, care a fost ulterior donat Muzeului de Istorie din Gherla. Cercetarea noastră efectuată în locul indicat de către descoperitor, a dus la identificarea a încă 10 monede de argint, ce completează cele 20 de monede găsite inițial. Astfel au fost obținute o serie de date importante privind acest tezaur monetar care poate fi încadrat cronologic ca aparținând secolului al-XVII-lea p. Chr. După restaurare, tezaurul va fi expus într-o expoziție comună viitoare ale celor două instituții muzeale. Mulțumim voluntarilor care au participat la această cercetare!

Sursa informațiilor Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud.

9. 𝗟𝗮𝗻𝗰𝗲𝗮 𝗱𝗲 𝗯𝗿𝗼𝗻𝘇 𝗱𝗲 𝗹𝗮 𝗦𝗮̂𝗴

Fig. 1: Lancea de bronz de la Sâg

Fig. 2: după Szentmiklosi, Drașoveanu 2002.

”Printre piesele tezaurului descoperit la Sâg ce datează din jurul anului 1000 î. Chr. se numără și un vârf de lance turnat din bronz. Este o piesă masivă ce măsura 34 cm în lungime, cu o greutate de peste 300 g. Lama are forma unui romb alungit, cu nervură mediană și două laterale. Piesa se fixa într-o coadă de lemn cu ajutorul unui tub cu diametrul de circa 2,8 cm. Tubul era destul de îngust și scurt fapt ce nu permitea fixarea unei cozi prea lungi și rezistente (Fig. 1). Asemenea vârfuri de lance erau confecționate prin turnare în tipar din gresie compus din două valve pe care era redată piesa în negativ (Fig. 2). Cel mai greu de realizat era însă tubul în care se fixa tija lăncii. În acest scop era realizat tot din piatră un ”cep” ce era pus între cele două valve astfel încât bronzul fluid să curgă pe lângă acesta, iar după solidificare să rezulte un tub suficient de tare pentru a rezista în luptă sau la vânătoare. Două mici orificii practicate în tub erau folosite pentru a fixa mai bine tija de lemn cu ajutorul unor ”cuie” de bronz.
Aceste vârfuri de lance masive, grele, se găsesc mai ales în descoperiri din zona Europei Centrale, în contexte arheologice datate la cumpăna mileniilor II – I î. Chr. În egală măsură puteau fi folosite ca și arme în luptă sau pentru a doborî vânatul masiv. Există pentru perioada respectivă, mai ales în lumea grecească, reprezentări ale unor războinici purtând sau luptând cu lănci. Puteau fi folosite ca și arme de aruncat, dar și în lupta de aproape. Sunt și reprezentări ale unor războinici aflați în care de luptă sau călare care poartă asemenea lănci lungi. Nu știm cum arătau cei care au deținut această zestre deosebit de valoroasă pentru acele vremuri, dar cu siguranță putem vorbi despre reprezentanți ai elitei războinice care controlau căile de distribuire a resurselor și a bunurilor de prestigiu. Pe aceste căi au ajuns în posesia unor bunuri produse la mare distanță de zona lor sau poate chiar ei au călătorit în zone îndepărtate în căutarea gloriei și a imortalității dorite de eroii vremurilor homerice” - Dr. 𝗜𝗼𝗮𝗻 𝗕𝗲𝗷𝗶𝗻𝗮𝗿𝗶𝘂.

Sursa informațiilor Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă - Zalău.

10. Lancea de bronz de la Sâg

11. Cinci buzoieni recompensați pentru bunuri arheologice scoase la iveală

12. Descoperire arheologică impresionantă la Alba Iulia: Un vas roman a fost scos intact din pământ, pe șantierul Altip

13. Cercetări arheologice la Cetatea Sucidava. Noi descoperiri ale studenților aflați în practică la situl cetății daco-romano-bizantină