În Apuseni, muntele Găina este înconjurat numai de legende despre aur – metal preţios care aprinde, uneori, flăcările pe vârfuri, dar niciodată atunci când sunt oameni în preajmă. Una din aceste legende spune că locuitorii comunei Vidra de Sus, aflată la poalele muntelui, lucrau pe vremuri la băile de aur din munţii Bihariei.
Au tot observat o găină de aur ieşind din băi şi mergând să îşi clocească ouăle într-un cuib, din vârful muntelui. Oamenii au vrut să o prindă, în fel şi chip, iar găina, speriată, a fugit cu tot cu aur în adâncuri. Se spune că de atunci oamenii nu au mai găsit aur în acea zonă şi de aceea au încetat să mai sape după el. Muntele a luat numele Găina şi a devenit graniţa naturală dintre ţinuturile moţilor şi cele ale crişenilor. O altă legendă vorbeşte despre o zână (frumoasă şi foarte bogată, ca toate zânele), care avea găina cu ouă de aur. O singură dată pe an, zâna dăruia câte un astfel de ou unei fete sărace şi cuminţi, ca să aibă şi ea zestre pentru măritiş. Oamenii au trăit în armonie cu zâna, pentru că îi cereau sfatul şi ajutorul când aveau nevoie.
Dar, într-o zi, cinci feciori din comuna Vidra, travestiţi în fete, s-au furişat până la adăpostul zânei, au aflat unde ţine găina cu ouăle de aur şi au furat-o, cu tot cu coşul plin de ouă. Însă, în fuga lor cea iute, cel care ducea coşul l-a scăpat, iar ouăle au ajuns în apele învolburate ale Arieşului, care şi acum mai are, ici – colo, sclipiri de aur în adânc – spune legenda. Speriaţi, feciorii au ascuns găina în munţii Abrudului. Zâna s-a supărat pe lăcomia şi îndrăzneala oamenilor şi a părăsit meleagurile, plecând în zări îndepărtate. Se spune că de atunci tot urcă tinerii pe acel platou de munte (platoul de pe Găina), în a treia duminică a lunii iulie, doar – doar zâna se răzgândeşte şi o vor afla din nou acolo. Această tradiţie este, de fapt, târgul de pe muntele Găina, renumit de secole atât pentru trocul de produse care se realiza acolo (locul fiind la intersecţia a patru judeţe – Hunedoara, Bihor, Alba şi Cluj), cât şi pentru că aici se încheiau cununii (de multe ori aranjate în funcţie de zestre), fapt care i-a atras numele de „Târgul de fete”.
Însă legendele despre aurul munţilor îşi au rădăcini mult mai îndepărtate, în vremurile dacice. Orice hunedorean ştie să îţi spună de blestemul lăsat de însuşi Decebal, care, după ce a îngropat comoara Daciei, şi-a blestemat semenii să fie pedepsiţi de Zalmoxis dacă vor dezvălui cuiva „de sânge străin” locul unde este ascunsă bogăţia, iar eventualii profanatori au fost blestemaţi să nu se poată bucura nici măcar o zi din viaţă de nici o singură monedă furată. Herodot scria despre aurul din Tracia că ar fi ajuns şi în palatele faraonilor, că ar fi fost ispită pentru greci şi fenicieni, înainte de a fi motivul unei campanii de cucerire purtate de Imperiul Roman. Poveştile spun că dacii, pentru a ascunde comoara în aşa fel încât să nu fie găsită vreodată, au deviat un râu, au săpat în matca lui o groapă adâncă, au îngropat acolo toate bogăţiile, apoi au repus râul pe cursul său firesc, astfel că nimeni nu ştie exact despre ce râu e vorba. În ciuda faptului că, la pachet cu legenda, oamenii află şi despre blestem, şi acum se găsesc destui care „scanează” râurile din judeţul Hunedoara, în special cele aflate în împrejurimile vechii Sarmizegetuse, în speranţa că vor descoperi albia mutată, sub care doarme comoara lui Decebal.
Faptul că romanii au dus din Dacia sute de tone de aur şi argint nu mai este o legendă, ci o realitate istorică (sunt cronici care vorbesc de 160 de tone de aur şi 300 de tone de argint, iar exploatarea minieră din perioada romană de la Roşia Montană – sub numele său roman Alburnus Maior – stă dovadă acestui lucru). Alte izvoare istorice arată descoperiri ale unor importante comori în regiunea vechii capitale dacice (este vorba de tezaure de sute, mii sau chiar zeci de mii de monede de aur, de tip Lysimach, dar şi Koson, găsite în Ţara Haţegului şi în zona Grădiştea) – aceste descoperiri au fost marcate fie în secolul 16, fie în secolul 18, 19 sau chiar 20. Se pare că anul 1999 a fost unul intens pentru căutătorii de aur. Mânaţi de mirajul comorii dacice, aceştia au săpat peste tot pe unde detectoarele le indicau prezenţa metalului preţios şi unii, mai norocoşi, au găsit, într-adevăr, aur (colane, monede etc.). Arheologi, istorici şi muzeografi au cerut în repetate rânduri ca autorităţile să intervină mai ferm în această goană după aur, dar lucrurile nu s-au oprit, în ciuda unor arestări şi condamnări. În urmă cu zece ani, poliţia hunedoreană estima la aproximativ 4.000 numărul căutătorilor anuali de aur din regiune şi la aproximativ 700 numărul detectoarelor performante de metale folosite. De atunci, numărul căutătorilor a mai scăzut, febra s-a mai potolit, însă nu de tot.
În zonele miniere din Apuseni, legendele cele mai răspândite vorbesc despre vâlva băilor; există chiar două variante pentru menirea acesteia – una, care spune că vâlva este spiritul protector al minei, care asigură prosperitatea ei şi alta, care spune că vâlva este arătarea prevestitoare de moarte pe care o vezi pe galerii, înainte să îţi vină sfârşitul. „Oamenii pe-aici spuneau de directorul minei (de la Caraci – n.r.) că era vâlva minei. Era un bărbat aşa înalt şi frumos, tare frumos era, bun administrator, care lucra bine cu oamenii şi mina o mers bine cât o fost el acolo. Şi era mândru tare şi bătrânii aşa ziceau, că el era vâlva, că făcea mina să dea producţie. Da’ o fost un accident în mină şi el o intrat să scoată pe altu’ să nu moară şi mina l-o prins pe el şi o murit, era tânăr, avea 29 – 30 de ani. No, şi atunci oamenii şi mai tare or spus că el era vâlva, că aşa îi cu mina, te ia, dacă eşti vâlva ei, omul pe care l-o scos o trăit, da’ el, că era vâlvă, o murit. Şi de atunci nici mina n-o mai mers şi apoi or şi închis-o, că nu mai mergea” (poveste auzită de la o localnică de la poalele muntelui Caraci).
O altă variantă despre vâlvă vine tot din Apuseni. Se spune că la ora prânzului, când s-au pus patru ortaci băieşi (mineri în băile de aur, cum mai erau numite minele aurifere) să mănânce, au văzut o pisică neagră în subteran. Doi din cei patru au vrut să îi dea de mâncare, alţi doi nu, iar la câteva zile după incident, numai cei doi care au hrănit pisica au mai ieşit vii din mină, ceilalţi doi n-au mai ieşit din „şut”. Oamenii au spus că i-a dus vâlva băii, care luase înfăţişarea de pisică neagră ca să testeze spiritul milostiv al minerilor. În anumite variante de legendă, vâlva este văzută ca protectoarea minelor, care distribuie şi supraveghează aurul, ajută minerii să îl găsească, dar, uneori, îşi cere tributul. Când într-o mină nu se mai găseşte aur, minerii spun că a plecat vâlva de acolo şi nu mai are rost să se mai sape, că nu se va mai găsi niciodată aur fără ajutorul ei. Personificările vâlvei sunt fie de pisică neagră, fată frumoasă, babă, copil, fie de moşneag, soldat, pitic sau chiar diverse sunete. O altă ramificaţie a legendelor vorbeşte de vâlve care s-au îndrăgostit de mineri tineri şi le-au devenit soţii, dar că astfel de relaţii erau legate cu secret de moarte: dacă minerul ar fi dezvăluit cuiva că soţia lui e vâlva, ar fi plătit cu viaţa. Imaginea unor fete frumoase, dar aducătoare de blesteme şi rele, şi anume a ielelor, însoţeşte şi ea legendele cu comori: se spune că dansează în noaptea de Sânziene pe locul unde stă aurul îngropat, dar că de blestemul lor scapă doar cel care le priveşte dansul printr-un ban de aur găurit, altfel, pedeapsa este nebunia.
În jurul localităţii miniere Roşia Montană stau ţesute variate legende, mai ales că acolo a fost un centru de exploatare auriferă important. Astfel, despre localnici se spune că şi-ar fi construit case după model german, cu peretele în drum, pentru a ascunde şi mai bine bogăţiile şi secretele – se spune că sunt îngropate comori chiar în pereţii groşi ai caselor şi că numai prin dărâmare s-ar mai putea afla ce s-a ascuns acolo. Vorbe despre vâlvele minelor circulă şi pe aici, la fel şi cele despre morojniţe – fiinţe care ies în lume după miezul nopţii, se dau de trei ori peste cap, se transformă într-un animal care seamănă cu o veveriţă şi fură laptele vacilor. O altă legendă se leagă chiar de întemeierea localităţii şi spune că o femeie pe nume Cotroanţa ar fi descoperit, prima dată, un bulgăre de aur pe un deal numit Chernic, pe când ieşise cu caprele la păşunat. Chernic ar putea fi chiar masivul Cârnic, din localitatea minieră menţionată (munte care ar urma să fie ras de pe faţa pământului în cazul deschiderii unei exploatări la suprafaţă, propuse de proiectul minier al RMGC de exploatare a aurului cu cianuri).
Însă toate legendele legate de comori de aur vin, invariabil, cu un blestem, o moarte, o nenorocire. Poveştile vorbesc de oameni care au găsit căldări cu aur, care, apoi, s-a transformat în şerpi şi şopârle; de morţi subite în familia celui care găsea vreo comoară de acest fel; de boli şi nenorociri care urmăresc un neam întreg al celui ce găseşte o comoară şi nu o lasă acolo unde a fost îngropată, ci o foloseşte pentru sine. Un baci din Lunca povesteşte despre vremea când lucra în mină, alături de alţi săteni, că, deşi erau metode să sustragă metalul preţios la ieşirea din mină, în ciuda controalelor, oamenii nu prea făceau asta, de teama blestemului aurului. „Erau care îşi ascundeau o cârpă unsă bine în fund, acolo şi-o băgau şi asta nu-i legendă, ca să ia puţin aur pentru ei. Alţii făceau buzunare false la pantalonii de şut sau la casca de miner. Şi dacă nu te găseau că l-ai furat, ăla de fura nu mai avea viaţă bună. Boală dădea în el sau în cineva din familie ori nu mai ieşea viu din mină. Aurul nu e bine să îl furi, că îi ochiul dracului şi îţi ia dracu’ sufletu’ dacă ai furat aur”, zice baci Ionel.
Până şi la Roşia, ca să ne întoarcem într-un loc „fierbinte” al momentului, oamenii au ajuns să spună că blestemul aurului este cel care i-a învrăjbit, care a rupt familii, care i-a făcut pe unii să îşi vândă casele, pământurile sau morţii din cimitir unor noi căutători de aur (sub forma unei companii miniere private). Un bădiuc din Roşia, pe care l-am întâlnit acolo acum câţiva ani, spunea amărât: „Aici nu îi lucru curat, aici îi blestem, îi dracul cu coada, altfel nu se poate explica cum am ajuns să ne urâm între noi, să ne minţim, să nu ne mai dăm ziua bună, frate cu frate, neam cu neam, vecin cu vecin. Aurul ăsta îi blestemat, că ne face să fim neoameni!”. În Apuseni, aproape nu există gospodărie în care să nu se ştie poveşti legate de aur şi blestemele purtate de acesta. Tinerii nu au mai fost aşa de curioşi să le afle, dar bătrânii încă le păstrează şi sunt bucuroşi să vorbească despre ele – în acest fel, îşi mai aduc aminte de tinereţea lor sau se simt măguliţi că vrei să afli ceva de la ei. Mulţi au şi lucrat în mine de aur; există familii în care mineritul aurifer a fost tradiţie, bărbaţii tot asta au făcut, de la bunic la nepot. Cu oricine vorbeşti, îţi spune „sigur” două lucruri, indiferent de legende: că mai este aur în pământ (în orice mină ar fi lucrat) şi că e mai bine să fie lăsat acolo.
Pentru oamenii de aici, minele nu sunt nişte simple locuri de muncă. Sunt privite cu respect şi teamă, sunt considerate vii, cu voinţa lor proprie, care te poate duce într-o clipă pe lumea cealaltă. Concepţia despre moarte a vechilor mineri este senină şi complet lipsită de fricile care însoţesc, în mod normal, acest prag: ei plecau în fiecare dimineaţă la muncă ştiind, asumându-şi faptul că era posibil să nu se mai întoarcă. Legendele despre vâlve, despre cum mina îşi ia mereu un tribut şi nu ştii când se va întâmpla sau dacă te va prinde acolo, legendele despre comori posibile şi despre aurul care îţi ia minţile – toate erau parte din bagajul zilnic al unui miner. Dar nu se gândeau la ele când intrau în mină, ci numai după ce erau ieşiţi. Şi acum, bătrânii vorbesc cu sfială şi respect despre viaţa (şi relaţia) lor cu mina, pentru că, spun ei, odată miner, rămâi mereu legat de spiritul minei şi nu este bine să o superi, prin lipsă de respect. Că tot în pământ te întorci şi pe lumea cealaltă te aşteaptă mina să dai socoteală.
Sursa informaţiilor RadioUnirea.
