𝗔𝗿𝗵𝗶𝘁𝗲𝗰𝘁𝘂𝗿𝗮 𝘁𝗿𝗮𝗱𝗶ț𝗶𝗼𝗻𝗮𝗹𝗮 𝗮 𝗢𝗹𝘁𝗲𝗻𝗶𝗲𝗶 𝗹𝗮 î𝗻𝗰𝗲𝗽𝘂𝘁𝘂𝗹 𝘀𝗲𝗰𝗼𝗹𝘂𝗹𝘂𝗶 𝘁𝗿𝗲𝗰𝘂𝘁

 

Casă veche (200 ani) din satul Bărbărigeni, comuna Roești din județul Vâlcea.

 

Brădești, Dolj, anul 1972

𝗔𝗿𝗵𝗶𝘁𝗲𝗰𝘁𝘂𝗿𝗮 𝘁𝗿𝗮𝗱𝗶ț𝗶𝗼𝗻𝗮𝗹𝗮 𝗮 𝗢𝗹𝘁𝗲𝗻𝗶𝗲𝗶 𝗹𝗮 î𝗻𝗰𝗲𝗽𝘂𝘁𝘂𝗹 𝘀𝗲𝗰𝗼𝗹𝘂𝗹𝘂𝗶 𝘁𝗿𝗲𝗰𝘂𝘁

În 𝗔𝗿𝗵𝗶𝘃𝗮 𝗳𝗼𝘁𝗼𝗴𝗿𝗮𝗳𝗶𝗰ă 𝗮 𝗦𝗲𝗰𝘁̦𝗶𝗲𝗶 𝗱𝗲 𝗘𝘁𝗻𝗼𝗴𝗿𝗮𝗳𝗶𝗲 a Muzeului Olteniei Craiova există o multitudine de imagini reprezentative pentru #arhitectura țărănească, una dintre cele mai #autentice forme de exprimare a culturii tradiționale românești, reflectând modul în care comunitățile rurale au valorificat resursele naturale, experiența acumulată și sistemul lor de credințe pentru a crea un habitat adaptat mediului și nevoilor cotidiene. 

Documentată arheologic încă din neolitic, 𝗹𝗼𝗰𝘂𝗶𝗻ț𝗮 𝘂𝗺𝗮𝗻ă - construită din lemn și-a diversificat soluțiile de concretizare a formelor, și-a sporit volumele și și-a îmbunătățit planul arhitectural concomitent cu înflorirea civilizației daco-getice și pe durata stăpânirii romane în Dacia, a rămas forma fundamentală de adăpost uman românesc pe durata migrațiilor și în tot cursul epocii feudale, iar în zonele montane, submontane și deluroase ale țării și-a prelungit existența până în prezent, deținând încă o proporție însemnată în raport cu casele înălțate din alte materiale. 

Conservarea atât de îndelungată a 𝗰𝗮𝘀𝗲𝗶 𝗱𝗲 𝗹𝗲𝗺𝗻 – bineînțeles cu transformările operate mai ales în planul arhitectural, în volume, linii și forme, dar fără a viza esența tipului arhitectural – reprezintă și ea o dovadă a continuității, a evoluției firești a românilor în limitele aceluiași teritoriu. 

𝗖𝗮𝘀𝗲𝗹𝗲 𝗱𝗲 𝗹𝗲𝗺𝗻 𝗼𝗹𝘁𝗲𝗻𝗲ș𝘁𝗶 𝗮𝘃𝗲𝗮𝘂 𝗽𝗿𝗲𝘁𝘂𝘁𝗶𝗻𝗱𝗲𝗻𝗶 #𝗽𝗮𝘁𝗿𝘂 „𝘁ă𝗹𝗽𝗶”, 𝗱𝗼𝘂ă 𝗹𝗼𝗻𝗴𝗶𝘁𝘂𝗱𝗶𝗻𝗮𝗹𝗲 ș𝗶 𝗱𝗼𝘂ă 𝘁𝗿𝗮𝗻𝘀𝘃𝗲𝗿𝘀𝗮𝗹𝗲, 𝗰𝗮𝗿𝗲 𝗰𝗼𝗻𝘀𝘁𝗮𝘂 𝗱𝗶𝗻 𝘁𝗿𝘂𝗻𝗰𝗵𝗶𝘂𝗿𝗶 𝗴𝗿𝗼𝗮𝘀𝗲 𝗱𝗲 𝗰𝗼𝗽𝗮𝗰 (𝗱𝗲 𝗼𝗯𝗶𝗰𝗲𝗶, 𝘀𝘁𝗲𝗷𝗮𝗿), 𝗮ș𝗲𝘇𝗮𝘁𝗲 𝗱𝗲𝘀𝗲𝗼𝗿𝗶 𝗱𝗶𝗿𝗲𝗰𝘁 𝗽𝗲 𝗽ă𝗺â𝗻𝘁, 𝗰𝗮𝗿𝗲 𝗮𝘃𝗲𝗮𝘂 𝗹𝗮 𝗰𝗮𝗽𝗲𝘁𝗲 𝘁ă𝗶𝗲𝘁𝘂𝗿𝗶 𝗮𝗱â𝗻𝗰𝗶, 𝗻𝘂𝗺𝗶𝘁𝗲 „𝗰𝗵𝗲𝗼𝘁𝗼𝗿𝗶”. 

Altele aveau capetele fixate pe butuci sau furci, iar altele erau dispuse în formă de ramă pe o fundație obținută prin alăturarea unor pari între care se punea pământ („#țărcălău”) sau din cărămidă sau bolovani de piatră culeși din malurile pâraielor, așezați unii peste alții și „#împielmați” cu pământ smolnițos sau cu mortar.

Sub #talpa casei, de obicei în locul unde se intra în casă, se așeza capul unei vietăți sacrificate, altfel, în virtutea unei străvechi credințe precreștine, casa nouă ar fi cerut moartea unui membru al familiei. 

Peste tălpi se înălțau pereții fie din tulpini de brad, stejar sau fag, care se foloseau rotunde și necioplite, fie din bârne late și groase, obținute prin spintecare sau cioplire. Ele se așezau orizontal – cunună peste cunună - și se încheiau la capete prin crestături rotunde, prin crestături drepte sau trapezoidale, cărora li se spunea #cheotori în coadă de rândunică, în #frânghie ori #nemțești.

Încă din secolul al XIX-lea, pereții din bârne se cercuiau cu cercuri de salcie, plop, fag sau brad, și se tencuiau cu lut. În vederea înălțării acoperișului, peste ultimele rânduri de bârne orizontale se puneau #legăturile casei unite prin grinzi dispuse transversal, legătura din fața casei numindu-se cunună sau fruntar. Paralel cu legăturile longitudinale, pe mijlocul casei se fixa grinda (meșter) care era masivă și avea rolul de a împiedica curbarea grinzilor transversale din cauza greutății produselor care se depozitau în podul casei. 

Osatura acoperișului consta din căpriori ale căror capete de jos se crestau pe fața inferioară, se îmbucau cu cosoroaba sau argeaua și, pentru evitarea deplasării se prindeau în cuie de lemn care în Oltenia se numeau „măsele”. Precumpăneau acoperișurile în patru ape, în Dolj și Olt, cele în două ape se întâlneau mai ales la „acareturi” – construcțiile secundare. 

Deoarece casa țărănească nu constituia un simplu adăpost, ci și un spațiu încărcat de semnificații simbolice, sociale și spirituale, aceasta reprezenta, mai mult decât oricare altă piesă a gospodăriei, expresia și măsura fundamentală a vredniciei, a chibzuinței, a puterii economice, a poziției sociale. În cadrul vetrei sătești, casa era clădită în spații a căror sacralitate fusese atestată, avându-se în vedere înscrierea casei în ambianța arhitectonică a gospodăriei, orientată spre soare, cu fața spre sud, toate aceste condiționări fiind dictate de tradiția consfințită de derularea timpului. 

Arhitectura țărănească rămâne un document etnografic și istoric care sintetizează experiența tehnică, sensibilitatea artistică și spiritualitatea comunităților tradiționale, constituind un reper fundamental pentru înțelegerea identității culturale naționale.

𝐌𝐚𝐭𝐞𝐫𝐢𝐚𝐥 𝐝𝐨𝐜𝐮𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐫 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐭 𝐝𝐞: 𝗱𝗿𝗱. 𝗧𝗲𝗼𝗱𝗼𝗿 𝗜𝗼𝗻 𝗦𝘂𝗿𝗹𝗶𝗻, 𝗯𝗶𝗯𝗹𝗶𝗼𝗴𝗿𝗮𝗳- 𝗦𝗲𝗰𝘁̦𝗶𝗮 𝗱𝗲 𝗘𝘁𝗻𝗼𝗴𝗿𝗮𝗳𝗶𝗲.

𝐁𝐢𝐛𝐥𝐢𝐨𝐠𝐫𝐚𝐟𝐢𝐞 𝐬𝐞𝐥𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯𝐚̆: Gheorghe Focșa, Elemente decorative la bordeiele din sudul regiunii Craiova, București, 1957.
Vladimir Dumitrescu, Arta preistorică în România, București, Edit. Meridiane, 1974.

Credit foto - Muzeul Olteniei

 
𝐅𝐨𝐭𝐨𝟭: Colecția Fototecă a Secției de Etnografie reprezentând o casă veche (200 ani) din satul Bărbărigeni, comuna Roești din județul Vâlcea. 

𝐅𝐨𝐭𝐨 𝟮-𝟯: Colecția Fototecă a Secției de Etnografie reprezentând case din Brădești, Dolj, anul 1972

 

Sursa informațiilor Muzeul Olteniei.