Sărbătoarea Sânzienelor este una dintre cele mai importante sărbători păgâne româneşti, peste care creştinismul a suprapus naşterea Sf. Ioan Botezătorul. Se spune că Sânziana (sora Soarelui, Sântioana) a fost o fată fecioară care, ducându-se la câmp, a făcut o cunună din nişte flori galbene. Venind acasă, a aruncat cununa pe acoperiş, zicând: „Cunună, de te vei opri pe casă, voi trăi şi voi avea viaţă lungă, iar de vei pica jos, voi muri”. Cununa a căzut şi fata a murit. De aici, se spune, a rămas obiceiul ca de Sânziene să se arunce pe case cununi din flori de sânziene, dar nu cu gând de moarte, ci de viaţă şi dragoste.
Odinioară, acest obicei de a face cununi din flori de sânziene, cu funcţie apotropaică, de apărare a oamenilor, animalelor, grădinilor şi holdelor de stihiile naturii (grindină, inundaţii, vijelie, furtună), se întâlnea în toate satele mureşene. Cu timpul însă, transformările din lumea satului au făcut ca multe tradiţii să fie date uitării.
Sânzienele sunt flori galbene, puternic mirositoare, cu putere magică şi tămăduitoare extrem de mare, a căror perioadă de viaţă coincide cu aceea a solstiţiului de vară. Poate de aceea li s-a dedicat acestor flori o zi, o sărbătoare cu dată fixă (24 iunie).
În această zi, Sânziana, zeiţa agrară protectoare a lanurilor înspicate de grâu şi a femeilor măritate, cântă şi dansează împreună cu alaiul său nupţial, format din zâne fecioare şi fete frumoase, umblă peste câmpuri şi păduri, pluteşte în aer, bagă bob spicului de grâu, dă miros plantelor de leac, vindecă bolile şi suferinţele oamenilor, în special bolile copiilor, apără holdele de grindină, furtuni şi urseşte fetele de măritat.
Florile de sânziene culese în această zi, se duc la biserică, se sfinţesc şi, aduse acasă, sunt păstrate la icoane tot anul, iar când vine vreme grea, furtună, grindină, se iau câteva fire şi se aruncă în foc, să se împrăştie tunetele şi trăznetele. Dacă-i nesocoteşti ziua lucrând, Sânziana stârneşte vârtejuri şi vijelii, aduce grindină, ia oamenii pe sus şi îi îmbolnăveşte, lasă florile fără leac şi miros.
După Sânziene, scade lungimea zilelor şi se măresc nopţile, belşugul de lumină al verii începe să scadă, se usucă rădăcina grâului iar plantele de leac îşi pierd încet din miros şi din puterea tămăduitoare de boală, cucul încetează să mai cânte şi apar licuricii în păduri.
Sursa: Maria Borzan, Roxana Maria Man, Din zestrea satului mureșean, Tg. Mureș, 2009
Fotografii din arhivă
muzeulreghin.ro
Sursa informațiilor Muzeul Etnografic Reghin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu