Că𝐦𝐚ș𝐚 𝐝𝐨𝐥𝐣𝐞𝐚𝐧ă

 

#𝐠𝐞𝐨𝐦𝐞𝐭𝐫𝐢𝐚 𝐬𝐮𝐟𝐥𝐞𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢: 𝐜ă𝐦𝐚ș𝐚 𝐝𝐨𝐥𝐣𝐞𝐚𝐧ă

Cămașa oltenească tradițională, acel poem textil al unei lumi țărănești pe care rar sau aproape exclusiv la muzeu o mai regăsim, rămâne o arhivă identitară vie și un indicator pentru echilibrul vieții de altădată.

Într-o epocă marcată de accelerare și uniformizare culturală, omul contemporan resimte tot mai acut nevoia de a se ancora în repere identitare autentice, iar 𝐜ă𝐦𝐚ș𝐚 𝐭𝐫𝐚𝐝𝐢ț𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥ă, 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐬𝐢𝐦𝐛𝐨𝐥𝐢𝐬𝐦𝐮𝐥 𝐞𝐢, 𝐝𝐞𝐯𝐢𝐧𝐞 𝐮𝐧 𝐚𝐬𝐭𝐟𝐞𝐥 𝐝𝐞 𝐬𝐩𝐚ț𝐢𝐮 𝐝𝐞 𝐫𝐞𝐠ă𝐬𝐢𝐫𝐞. 

𝐂ă𝐦ș𝐚 𝐜𝐮 𝐚𝐥𝐭𝐢ță, purtată astăzi de femei în zi de duminică, la Liturghie, depășește funcția vestimentară și devine un gest ritualic, în care esteticul, credința și memoria comunitară se reunesc într-o expresie vie a continuității. Vorbim, în egală măsură, și de cămașa cu altiță resemnificată și integrată din ce în ce mai frecvent registrului vestimentar casual, devenind un element de stil cotidian care continuă să funcționeze ca reper identitar ce se articulează într-o formă de continuitate culturală.

La 𝐂𝐚𝐬𝐚 𝐁ă𝐧𝐢𝐞𝐢 regăsim 𝐜ă𝐦ăș𝐢 𝐜𝐮 𝐚𝐥𝐭𝐢ță a căror tehnică de realizare este inclusă în 𝐋𝐢𝐬𝐭𝐚 𝐑𝐞𝐩𝐫𝐞𝐳𝐞𝐧𝐭𝐚𝐭𝐢𝐯ă 𝐚 𝐏𝐚𝐭𝐫𝐢𝐦𝐨𝐧𝐢𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐂𝐮𝐥𝐭𝐮𝐫𝐚𝐥 𝐈𝐦𝐚𝐭𝐞𝐫𝐢𝐚𝐥 𝐔𝐍𝐄𝐒𝐂𝐎 și care impresionează printr-o estetică de o remarcabilă coerență simbolică și compozițională. Frumusețea elementului de patrimoniu derivă din echilibrul riguros dintre 𝐫𝐞𝐠𝐢𝐬𝐭𝐫𝐮𝐥 𝐨𝐫𝐧𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐥 (𝐚𝐥𝐭𝐢ț𝐚, î𝐧𝐜𝐫𝐞ț𝐮𝐥 ș𝐢 𝐫â𝐮𝐫𝐢𝐥𝐞) 𝐬̦𝐢 𝐚𝐫𝐡𝐢𝐭𝐞𝐜𝐭𝐮𝐫𝐚 𝐜𝐫𝐨𝐢𝐮𝐥𝐮𝐢, care conferă piesei o eleganță structurală specifică spațiului cultural românesc. Motivele decorative, dispuse în ritmuri repetate și armonii cromatice subtile, reflectă nu doar rafinamentul gustului estetic tradițional, ci și o profundă încărcătură simbolică asociată identității, statutului și sacralității cotidianului. În acest sens, cămașa cu altiță poate fi interpretată ca un „text vizual” în care memoria comunitară, credințele și valorile estetice sunt codificate și transmise inter-generațional. Consacrarea sa în patrimoniul UNESCO confirmă valoarea universală a acestei creații, plasând-o în rândul formelor de expresie culturală care transcend localul și devin repere ale patrimoniului umanității.

Cămășile sunt brodate pe pânză de casă folosită la piesele vechi (secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea), țesută manual, în gospodărie, din fire de bumbac. În prezent, pânza nu se mai țese în casă decât atunci când cămașa are decorul ales în război (pânza și decorul se lucrează concomitent). 

Ambele cămăși prezentate se înscriu în tipologia carpatică fiind confecționate din mai multe bucăți de pânză – una pentru față, una pentru spate, câte una pentru mâneci – toate încrețite în jurul gâtului pe o bentiță îngustă numită guler. 

Precizăm ca doar acest tip de croi permite existența altiței și reprezintă elementul de unitate în toate zonele etnografice ale Olteniei, atestând continuitatea și vechimea populației românești.

La cămășile din secolul al XIX-lea și prima parte a secolului al XX-lea, 𝐚𝐥𝐭𝐢ț𝐚 𝐞𝐫𝐚 𝐜𝐫𝐨𝐢𝐭ă 𝐬𝐞𝐩𝐚𝐫𝐚𝐭, fiind o bucată de pânză de cca 20 cm lungime, măsurată în funcție de lungimea mâinii femeii. În #Oltenia. altița se introduce în structura cămășii, la partea superioară, prin intermediul unei bucăți suplimentare de pânză numită #petec, care leagă altița propriu-zisă de guler. Funcția acestui petec este de a nu încreți prea multă pânză sub guler, creând disconfort la purtare. Unirea petecului cu altița, în partea superioară a umărului, este marcată printr-un șir/registru de broderie similar celor din altiță. Mâneca propriu-zisă se prinde de altiță prin intermediul încrețului, un registru de cusătură care are rolul de a aduce la aceeași dimensiune mâneca, cu altița, încrețind la propriu pânza mânecii. 𝐴𝑐𝑒𝑎𝑠𝑡𝑎̆ 𝑚𝑜𝑑𝑎𝑙𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒 𝑑𝑒 𝑐𝑟𝑜𝑖𝑟𝑒 𝑎 𝑚â𝑛𝑒𝑐𝑖𝑖 𝑐𝑎̆𝑚𝑎̆𝑠̦𝑖𝑖 𝑓𝑒𝑚𝑒𝑖𝑒𝑠̦𝑡𝑖 𝑟𝑒𝑝𝑟𝑒𝑧𝑖𝑛𝑡𝑎̆ 𝑜 𝑓𝑜𝑟𝑚𝑎̆ 𝑎𝑟ℎ𝑎𝑖𝑐𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑟𝑒𝑎𝑙𝑖𝑧𝑎𝑟𝑒 𝑎 𝑝𝑖𝑒𝑠𝑒𝑖, 𝑝𝑒𝑟𝑚𝑖𝑡̦𝑎̂𝑛𝑑 𝑒𝑥𝑒𝑐𝑢𝑡𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑏𝑟𝑜𝑑𝑒𝑟𝑖𝑒𝑖 𝑝𝑒 𝑏𝑢𝑐𝑎̆𝑡̦𝑖 (𝑝𝑒𝑡𝑒𝑐, 𝑎𝑙𝑡𝑖𝑡̦𝑎̆, 𝑚𝑎̂𝑛𝑒𝑐𝑎̆). 𝐶𝑎̆𝑚𝑎𝑠̦𝑎 𝑎𝑠𝑡𝑓𝑒𝑙 𝑐𝑜𝑛𝑓𝑒𝑐𝑡̦𝑖𝑜𝑛𝑎𝑡𝑎̆ 𝑠𝑒 𝑛𝑢𝑚𝑒𝑠̦𝑡𝑒 𝑐𝑎̆𝑚𝑎𝑠̦𝑎̆ 𝑐𝑢 𝑎𝑙𝑡𝑖𝑡̦𝑎̆ 𝑠𝑒𝑝𝑎𝑟𝑎𝑡𝑎̆ 𝑠̦𝑖 𝑖̂𝑛𝑐𝑟𝑒𝑡̦ 𝑓𝑢𝑛𝑐𝑡̦𝑖𝑜𝑛𝑎𝑙. 

Cămășile tradiționale aveau ca semn distinctiv motivele decorative folosite în cadrul celor trei segmente ale #mânecilor, #altița, #încrețul și #râurile unde predomină motivele geometrice grupate în 𝟓-𝟔 𝐬𝐚𝐮 𝐜𝐡𝐢𝐚𝐫 𝟕 𝐫𝐞𝐠𝐢𝐬𝐭𝐫𝐞 𝐭𝐫𝐚𝐧𝐬𝐯𝐞𝐫𝐬𝐚𝐥𝐞 cu: #romburi, #rozete („soarele”), #spirale („melcul”), #S-ul culcat, #X-uri, #linii șerpuite („valul”), #zig-zaguri („colții lupului”), pătrate („casete”). Acestor motive le sunt asociate reprezentări stilizate geometric ale unor motive simbolice și astrale: #crucea, #stelele, #ochiul („ochișorii”). 

De la mijlocul secolului al XX-lea, acest repertoriu ornamental se diversifică tot mai mult, aducând în compoziția cămășilor (în altiță, încreț și râuri) motivele vegetal-florale. Specific cămășii oltenești este decorul compact al altiței, cu 5, 7 sau 9 registre, încrețul colorat și râurile verticale sau reunite într-o rețea numită local blană (Mehedinți, Nordul Oltului, Vâlcea).

Tehnicile de broderie folosite în Oltenia sunt extrem de migăloase, caracterizându-se prin cusătura pe fire numărate. Modelul se realizează fără șablon ori tipar, direct pe pânza cămășii. Păstrate cu sfințenie, cele mai frecvente puncte de broderie sunt: 𝐥𝐚 𝐟𝐢𝐫 (𝐟𝐢𝐫 𝐝𝐮𝐩𝐚̆ 𝐟𝐢𝐫 𝐦𝐨𝐝𝐞𝐥𝐮𝐥 𝐚𝐜𝐨𝐩𝐞𝐫ă 𝐩â𝐧𝐳𝐚), 𝐭𝐢𝐠𝐡𝐞𝐥 (𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐮𝐫𝐚𝐭𝐮𝐥 𝐦𝐨𝐭𝐢𝐯𝐞𝐥𝐨𝐫), 𝐟𝐞𝐬𝐭𝐨𝐧, 𝐩𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐟𝐢𝐫𝐞, 𝐦𝐮𝐬𝐜ă (𝐢̂𝐧 𝐜𝐫𝐮𝐜𝐞).

Din perspectiva cromatică, în Dolj a existat o afinitate pentru #roșu, #roșu vișiniu și #albastru în tonuri diferite, de la la bleu la ultramarin. În această dominantă cromatică, #încrețul de pe mâneca acestor cămăși este cusut cu o culoare diferită, #alb-fildeșiu spre sfârșit de secol XIX – început de secol XX. 𝐈̂𝐧 𝐑𝐨𝐦𝐚𝐧𝐚ț𝐢 ș𝐢 𝐬𝐮𝐝𝐮𝐥 𝐃𝐨𝐥𝐣𝐮𝐥𝐮𝐢, î𝐧𝐜𝐫𝐞ț𝐮𝐥 𝐜ă𝐦ăș𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐜𝐮 𝐚𝐥𝐭𝐢ță 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐚𝐣𝐮𝐫𝐚𝐭 (𝐥𝐮𝐜𝐫𝐚𝐭 𝐢̂𝐧 ș𝐚𝐛𝐚𝐜), 𝐩ă𝐬𝐭𝐫â𝐧𝐝 𝐜𝐮𝐥𝐨𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐚𝐥𝐛 𝐟𝐢𝐥𝐝𝐞ș𝐢𝐮. 

𝐌𝐚𝐭𝐞𝐫𝐢𝐚𝐥 𝐝𝐨𝐜𝐮𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐫 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐭 𝐝𝐞 𝐝𝐫. 𝐑𝐨𝐱𝐚𝐧𝐚 𝐃𝐞𝐜𝐚, 𝐦𝐮𝐳𝐞𝐨𝐠𝐫𝐚𝐟 - 𝐒𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐚 𝐝𝐞 𝐄𝐭𝐧𝐨𝐠𝐫𝐚𝐟𝐢𝐞, 𝐌𝐮𝐳𝐞𝐮𝐥 𝐎𝐥𝐭𝐞𝐧𝐢𝐞𝐢. 

𝐂𝐫𝐞𝐝𝐢𝐭 𝐟𝐨𝐭𝐨: Muzeul Olteniei - două cămăși din Dolj, de la sfârșitul sec. al XIX-lea, Fondul Naționalizări, intrate în patrimoniul Secției de Etnografie în anul 1952.

 

Sursa informațiilor Muzeul Olteniei.