𝗢𝗥𝗕𝗘𝗧𝗘𝗟𝗘 𝗠𝗜𝗖 - 𝗡𝗮𝗻𝗻𝗼𝘀𝗽𝗮𝗹𝗮𝘅 𝗹𝗲𝘂𝗰𝗼𝗱𝗼𝗻 (𝗡𝗼𝗿𝗱𝗺𝗮𝗻𝗻, 𝟭𝟴𝟰𝟬)

 

𝗢𝗥𝗕𝗘𝗧𝗘𝗟𝗘 𝗠𝗜𝗖 - 𝗡𝗮𝗻𝗻𝗼𝘀𝗽𝗮𝗹𝗮𝘅 𝗹𝗲𝘂𝗰𝗼𝗱𝗼𝗻 (𝗡𝗼𝗿𝗱𝗺𝗮𝗻𝗻, 𝟭𝟴𝟰𝟬)
(𝗢𝗿𝗱. 𝗥𝗼𝗱𝗲𝗻𝘁𝗶𝗮, 𝗙𝗮𝗺. 𝗦𝗽𝗮𝗹𝗮𝗰𝗶𝗱𝗮𝗲, 𝗚𝗲𝗻. 𝗡𝗮𝗻𝗻𝗼𝘀𝗽𝗮𝗹𝗮𝘅)

𝘔𝘶𝘵, 𝘮𝘰𝘳𝘰𝘤ă𝘯𝘰𝘴, 𝘴𝘰𝘭𝘪𝘵𝘢𝘳, 𝘤𝘶 𝘰𝘤𝘩𝘪𝘪 𝘢𝘴𝘤𝘶𝘯ș𝘪 𝘴𝘶𝘣 𝘱𝘪𝘦𝘭𝘦 𝘦𝘴𝘵𝘦 𝘰 𝘦𝘯𝘪𝘨𝘮ă 𝘢 𝘯𝘢𝘵𝘶𝘳𝘪𝘪, 𝘤ă𝘤𝘪 𝘵𝘦 𝘪̂𝘯𝘵𝘳𝘦𝘣𝘪, 𝘤𝘢𝘳𝘦 𝘦𝘴𝘵𝘦 𝘳𝘰𝘴𝘵𝘶𝘭 𝘭𝘶𝘪 𝘱𝘦 𝘭𝘶𝘮𝘦….?

Ca și #cârtița, 𝘀𝗽𝗮𝗹𝗮𝗰𝗶𝗱𝗲𝗹𝗲 sunt o familie de rozătoare subterane, prezente în zonele de silvostepă, stepă, semideșert și chiar până la altitudinea de 2400 m deasupra nivelului mării. 

Spre deosebire de aceasta orbetele este hidos, când se târăște seamănă cu un vierme mare, gros, iar când se ridică pe picioarele scurte, seamănă cu un zeppelin în miniatură. Fiind un animal greoi cu simțurile puțin dezvoltate, se orientează mai mult după auz, nu este sociabil și nu i se cunoaște glasul. Mut, morocănos, solitar, cu ochii mai ascunși sub piele decât la cârtiță este una din enigmele naturii, căci te întrebi care este rostul lui pe lume? Ai putea spune că nu are cap, căci nu-i vezi nici ochii, nici urechile și de aici numele de orbete sub care mai este cunoscut. 

Culoarea dominantă este #brun – cenușie mai uniform pe partea ventrală și cu nuanțe de #galben-roșcat pe partea superioară a corpului. Trupul este ceva mai subțire înainte, capul este ca o piramidă triunghiulară retezată la vârf cu fruntea turtită, în schimb ghiarele și dinții sunt bine dezvoltați. Cu ghiarele își sapă într-o clipită o galerie atunci când este în primejdie afară din locuința lui.

Animal exclusiv #vegetarian, consumă bulbi, rizomi, rădăcinile plantelor dar și părțile verzi care sunt trase în interiorul galeriei. Niciun alt rozător de la noi nu are dinții tăietori așa de dezvoltați ca orbetele, noroc că trăiește sub pământ, astfel ar fi prăpădul bieților arbuști. Dușmanii naturali sunt cei din familia mustelidelor (dihorul de stepă, nevăstuica), iar la suprafață fiind vânat deseori de păsările răpitoare.

Sunt ființe pe care împrejurările le-au făcut să se adapteze la un mediu puțin prielnic pentru traiul animalelor mari și din această cauză sunt expuse încetul cu încetul pieirii.
Până atunci, trăiesc ca niște curiozități, rătăcite în lumea semenilor lor, care măcar se bucură de lumină și de mișcări vioaie. Orbetele nu se bucură de o descriere mai blândă nici în mitologia populară românească. 

Această credință ciudată a dat naștere în anumite locuri din țară la o serie de ritualuri menite să păzească trupul răposaților de amenințarea subpământeană, înspăimântați de lătrăturile acestei vietăți auzite în fundul pământului în crucea nopții. De altfel mitul acestui animal a fost preluat și de Mihai Eminescu, poetul amintind de el în poezia “Strigoii”. 

𝗘𝘅𝗲𝗺𝗽𝗹𝗮𝗿𝘂𝗹 𝗮𝗱𝘂𝘀 î𝗻 𝗮𝘁𝗲𝗻ț𝗶𝗲 𝗮𝘀𝘁ă𝘇𝗶, 𝗽𝗿𝗲𝘇𝗶𝗻𝘁ă 𝗿𝗶𝘀𝗰 𝘀𝗰ă𝘇𝘂𝘁 (𝗟𝗖) - 𝗰𝗼𝗻𝗳𝗼𝗿𝗺 𝗜𝗨𝗖𝗡, 𝗲𝘀𝘁𝗲 𝗽𝗿𝗲𝘇𝗲𝗻𝘁 𝗶̂𝗻 𝗖𝗼𝗹𝗲𝗰ț𝗶𝗮 𝗱𝗲 𝗠𝗮𝗺𝗶𝗳𝗲𝗿𝗲 𝗮 𝗦𝗲𝗰ț𝗶𝗲𝗶 𝗱𝗲 Ș𝘁𝗶𝗶𝗻ț𝗲𝗹𝗲 𝗡𝗮𝘁𝘂𝗿𝗶𝗶 𝗮 𝗠𝘂𝘇𝗲𝘂𝗹𝘂𝗶 𝗢𝗹𝘁𝗲𝗻𝗶𝗲𝗶 𝗳ă𝗰â𝗻𝗱 𝗽𝗮𝗿𝘁𝗲 𝗱𝗶𝗻 𝗳𝗼𝗻𝗱𝘂𝗹 𝘃𝗲𝗰𝗵𝗶 𝗱𝗲 𝗺𝗮𝗺𝗶𝗳𝗲𝗿𝗲, 𝗳𝗶𝗶𝗻𝗱 𝗰𝗼𝗹𝗲𝗰𝘁𝗮𝘁 ș𝗶 𝗻𝗮𝘁𝘂𝗿𝗮𝗹𝗶𝘇𝗮𝘁 î𝗻 𝗮𝗻𝘂𝗹 𝟭𝟵𝟮𝟱.

Material documentar realizat de 𝐝𝐫. 𝐈𝐨𝐧𝐞𝐥𝐢𝐚 𝐂𝐥𝐚𝐮𝐝𝐢𝐚 𝐆𝐨𝐠𝐚, muzeograf, Secția de Științele Naturii - Muzeul Olteniei.

 

 

 

Sursa informațiilor Muzeul Olteniei.