FOSILE DE MAMUT (MANDIBULĂ ȘI MOLARI) descoperite în albia râului Timiș din zona localității Bazoș, donate de Tiberiu Fîntînă

 

Exponatul lunii septembrie

FOSILE DE MAMUT (MANDIBULĂ ȘI MOLARI) descoperite în albia râului Timiș din zona localității Bazoș, donate de Tiberiu Fîntînă

Mamuții (genul Mammuthus) au fost rude apropiate ale elefanților actuali, aparținând aceleiași familii, Elephantidae. În Europa au trăit mai multe specii succesive, iar dintre acestea, mamutul lânos (Mammuthus primigenius) a devenit unul dintre cele mai cunoscute animale ale Epocii Glaciare. Deși imaginea mamuților este asociată cu dimensiuni impresionante, mamutul lânos avea o talie comparabilă cu cea a elefanților actuali, masculii atingând aproximativ 3 m la umăr, în timp ce femelele erau considerabil mai mici.

Exponatul lunii septembrie este reprezentat de un lot de fosile de mamut, alcătuit dintr-o mandibulă și doi molari care ar putea proveni de la același individ. Ansamblul face parte din patrimoniul Muzeului Național al Banatului, fiind donat în anul 2024 împreună cu alte eșantioane de fosile descoperite în aceeași zonă a râului Timiș. Caracteristicile morfologice permit atribuirea acestor fosile mamutului lânos (Mammuthus primigenius), una dintre speciile de mamut cel mai bine adaptate la condițiile reci ale Pleistocenului. Molarii mamuților reprezintă una dintre cele mai interesante adaptări ale acestor animale la mediul în care au trăit. Prin mișcarea mandibulei, aceștia funcționau asemenea unor pietre de moară, fiind alcătuiți din numeroase lamele paralele de smalț, dentină și cement, dispuse transversal pe coroana dintelui. Prin uzură, pe suprafața dintelui se formau creste, numite lofe, care permiteau mărunțirea eficientă a vegetației fibroase și abrazive. Astfel, spre deosebire de oameni, din cauza uzurii intense, mamuții își înlocuiau succesiv molarii, putând avea, pe parcursul vieții, până la șase generații de molari. Pe măsură ce un dinte se uza, următorul molar se deplasa treptat dinspre partea posterioară spre partea anterioară a mandibulei, înlocuindu-l pe cel uzat. Prin urmare, stadiul de dezvoltare și gradul de uzură al molarilor oferă paleontologilor indicii importante despre vârsta unui individ.

Dacă analizăm cei doi molari ca aparținând mandibulei și luăm în considerare poziția lor, precum și absența unui alt molar în spatele acestora, ei ar putea reprezenta al șaselea și ultimul molar din succesiunea dentară (M6). Această interpretare ar sugera că mandibula a aparținut unui adult matur, cu o vârstă estimată orientativ la 40–60 de ani. Dacă molarii și mandibula provin însă de la indivizi diferiți, mandibula ar fi aparținut unui mamut matur, în timp ce dinții, analizați individual, prezintă caracteristici compatibile cu al cincilea molar din succesiunea dentară (M5), iar gradul lor de uzură ar indica un individ adult tânăr, cu o vârstă estimată orientativ la 30–40 de ani. 

Mamuții au coexistat cu oamenii preistorici, pentru care au reprezentat o resursă valoroasă, utilizată în numeroase scopuri: de la consumul de carne, confecționarea de unelte și obiecte de artă din oase și defense sau de articole vestimentare din blană și piele, până la folosirea elementelor scheletice în construcții și, uneori, chiar și drept combustibil. Valorificarea intensivă a acestor materiale ar putea fi explicată, cel puțin în parte, prin deficitul de lemn din mediul de stepă în care trăiau oamenii și mamuții. Studiile genetice și arheologice au contribuit la schimbarea imaginii asupra relației dintre oameni și mamuți. În prezent, pe lângă presiunea exercitată de vânătoarea umană, dispariția mamuților este considerată rezultatul unui cumul de factori, printre care schimbările climatice de la sfârșitul ultimei glaciațiuni, precum și transformarea și reducerea habitatelor favorabile.

Majoritatea populațiilor continentale de mamuți lânoși au dispărut în urmă cu aproximativ 10.000 de ani, însă un mic grup a supraviețuit, izolat, pe Insula Wrangel, în Oceanul Arctic. Analizele ADN realizate în ultimele decenii au oferit informații valoroase despre această populație izolată. Deși dimensiunea redusă a populației a dus la scăderea diversității genetice și la acumularea unor mutații potențial nocive, cercetările arată că acestea nu au cauzat dispariția populației, care ar fi rămas relativ stabilă timp de mii de ani. Extincția mamuților, în urmă cu aproximativ 4.000 de ani, ar fi putut fi favorizată de un eveniment brusc, precum apariția unei boli, o schimbare rapidă a mediului sau un alt factor perturbator.

Text și macheta grafică a afișului realizate de: Ionela Rădac, muzeograf;

Fotografie: Ioan Tasi.

Bibliografie selectivă:

Dehasque, M., Morales, H. E., Díez-del-Molino, D., Pečnerová, P., Chacón-Duque, J. C., Kanellidou, F., ... & Dalén, L. (2024). Temporal dynamics of woolly mammoth genome erosion prior to extinction. Cell, 187(14), 3531-3540.

Lister, A. M. (2001). The Origin and Evolution of the Woolly Mammoth. Science, 294(5544), 1094–1097.

Metcalfe, J.Z., Longstaffe, F.J., Zazula, G. D. (2010). Nursing, weaning, and tooth development in woolly mammoths from Old Crow, Yukon, Canada: implications for Pleistocene extinctions. 

Palaeogeography, Palaeoclimatology, Palaeoecology, 298(3-4), 257-270.
Stuart, A. J., Sulerzhitsky, L. D., Orlova, L. A., Kuzmin, Y. V., & Lister, A. M. (2002). The latest woolly mammoths (Mammuthus primigenius Blumenbach) in Europe and Asia: a review of the current evidence. Quaternary Science Reviews, 21(14-15), 1559-1569.

 

Sursa informațiilor Muzeul Național al Banatului.