O ocupație rentabilă, cărăușia
De la eliberarea din iobăgie, în 1848, și până la 1878, când a fost dată în folosință calea ferată de la Brașov la București, a fost o perioada înfloritoare pentru cărăușia din Țara Bârsei. Caravanele de cărăuși împânzeau drumurile comerciale care legau principalele localități din Transilvania și regiunile învecinate, Țara Românească și Moldova, precum și rutele care duceau peste hotare, spre Pesta, Viena sau Istanbul. Pentru mulți bârsani cărăușitul a devenit o ocupație deosebit de rentabilă. Negustorii brașoveni și străini angajau zilnic zeci de care pentru transportul mărfurilor. Cine nu cunoștea Viena nu era socotit printre cărăușii de frunte, iar pentru acest drum trebuiau patru cai buni și un car ferecat. În Șcheii Brașovului existau cărăuși cu câte 16-20 de cai și câte patru care totdeauna gata de plecare.
Pe măsura dezvoltării cărăușitului, în Transilvania s-au constituit în mod firesc centre de cărăușit. Însă cele mai importante centre de cărăuși s-au dezvoltat în Țara Bârsei, înăuntrul Curburii Carpaților, într-un număr de localități din imediata vecinătate a Brașovului. Îndeletnicirea cărăușitului au îmbrățișat-o românii din Șcheii Brașovului, Zărnești și Bran, românii și ceangăii din Săcele și din Satu-Nou, sașii din Codlea, Ghimbav, Prejmer, Hălchiu, Sânpetru. Dintre ei, cei mai vestiți erau cărăușii din Zărnești, din Șchei Brașovului și din Săcele. Românii din Șcheii practicau practicau cărăușitul, în înțelegere cu Compania comercială grecească, atât în Transilvania cât și cu celelalte două țări românești și chiar pe drumurile dintre Viena și Pesta. Cărăușii din satele săcelene făceau transporturi în toată Transilvania, în Moldova și Țara Românească, ba chiar până la Pesta. Spre deosebire de români și ceangăi, cărăușii sași din satele Prejmer, Sînpetru, Ghimbav transportau mărfuri numai iarna și doar până la Sibiu și Cluj. Unii dintre cărăuși practicau permanent această îndeletnicire, fiind principala ocupație și mijloc de întreținere. Cei mai mulți se angajau în cărăușie numai în intervalul dintre muncile agricole.
Pentru eficientizarea activității dar și pentru reglemenarea ei, cărăușii s-au constituit în tovărășii. Se cunoaște exemplul cărăușilor zărneșteni, care au avut o asemenea organizație, în frunte cu un vătaf. Locul lor de întrunire era „Curtea cărăușitor”, de unde pleca și pe unde trebuia să treacă la sosire fiecare cărăuș, raportând peripețiile călătoriei, starea drumurilor și alte lucruri de interes profesional. În martie 1878, cărăușii din Bran și Zărnești încheie o înțelegere în sensul ca niciunul dintre ei, stăpân, fecior sau slugă, să nu strice târgul făcut de altul, tocmindu-se cu mai puțin sau chiar cu același preț. S-a condiționat că acel care nu se va ține de convenție să plătească paguba cărăușului care a luat primul arvuna și să fie pedepsit de solgăbirău cu 50 de toiage. Această înțelegere a fost semnată de 50 de cărăuși. Se presupune că și cărăușii satelor săcelene au fost organizați în asemenea tovărășii, constituite mai mult sau mai puțin juridic.
Cărăușii erau oameni deștepți, îndemânatici și onești și astfel se bucurau de încrederea caselor mari de negoț. Friederich Körner, un bun cunoscător al aspectelor istorice și etnografice din Transilvania, scria, în 1858, despre cărăușii români care dovedeau multă iscusință și devotament: „Binecunoscut este cărăușul român în Țara Ungurească, Transilvania, precum și în Moldova și Țara Românească. Cu toate că drumurile sunt rele și pe vremi ploioase, abia practicabile, el mijlocește negoțul mare între Pesta și București. Cărăușii români aduc, de obicei, din Țara Ungurească spirt și lână, din Transilvania pănură, lână, seu, potase sau piei neprelucrate, apoi manufacturi și mărfuri de boltă ș.a.; o parte mare a mărfurilor o duc în Moldova și Țara Românească. Partea cea mai mare din ei au câte 2-3 căruțe, dintre care două pe schimbate sunt totdeauna în drum. La o căruță cărăușul român înhamă câte 20-30 de cai”.
În general, nu a existat o diferențiere esențială între cărăușii dintr-o localitate sau alta, cu toate că se conturase o oarecare specializare după felul mărfurilor transportate de un grup sau altul. Cărăușii din Șcheii Brașovului transportau aproape în exclusivitate peștele de la Dunăre, iar cărăușii săceleni piei, lână, cașcaval, adică produsele oierilor din satele săcelene.
Cărăușii din Brașov sau din jurul Brașovului aprovizionau orașele din Transilvania și de peste munți cu diferite mărfuri aduse prin tranzit de la Pesta, Viena ori transportau produsele brașovene (lână, safiene, unt, miere, ceară, lumânări, cașcaval, vin, oțet, ceaune, butoaie, cingători, curele, săpun). Erau transportate articole de fierărie (fiare pentru plug, benzi de fier pentru roate, securi, fierăstraie), produse ale industriei casnice (vase de lut nesmălțuite ori smălțuite făcute de olarii ceangăi din Satu-Nou, opinci, bice, hamuri, căciuli, pieptare albe și brodate), țesături procurate de cărăuși direct de la țesători (postavul țărănesc, cergile țesute de româncele din Săcele și Brașov, sarici), brânză grasă de la munte, piei, oase și seu de oaie de la oierii brăneni și săceleni, produse agricole (porumbul era adus din Bărăgan, cartofii din șesul Bârsei erau vânduți la Comarnic, Breaza, Câmpina, București, dar și în Bulgaria, zarzavaturile procurate de la grădinarii bulgari din jurul Bucureștilor erau aduse de cărăuși la Brașov, fasolea și lintea se achiziționau de la depozitele din Brașov și Sf. Gheorghe, iar apoi erau vândute în Muntenia). Paiele de grâu și secară din satele învecinate (Ghimbav, Hălchiu, Prejmer, Hărman) erau duse la fabricile de hârtie din Bușteni și Azuga iar fânul era cumpărat de cărăuși din satele de lângă Olt, îndeosebi de la Feldioara, și îl duceau birjarilor din Sinaia, București sau căruțașilor din Azuga. Peștele era adus în cantități mari din cherhanalele de la Galați, Brăila, pe care le comercializau pe piața Brașovului. De la locuitorii din Covasna și Harghita erau cumpărate lemnul și cheresteaua fiind transportate în Muntenia. Din zona secuiască, cărăușii din săcele mai duceau produse ale ciubărarilor și apa minerală de la Bodoc, Bicsad și Tușnad. Chiar și căruțele făceau obiectul tranzacțiilor cărăușilor din Țara Bârsei și împrejurimi. Asfel, cu ocazia drumurilor spre București, cărăușii transportau încă 5-6 căruțe agățate una de alta pentru vânzare. Nu în ultimul rând, transportul de persoane aducea un câștig însemnat înaintea construirii căilor ferate.
Au existat câteva trasee bine definite ale cărăușilor bârsani. Ele erau vechile drumuri comerciale ce legau așezările transilvănene și din trecătorile accesibile ale Carpaților Orientali și Meridionali (Oituz, Buzău, Bratocea, Predeal și Bran). A existat, de asemenea, o strânsă legătură între amploarea mișcărilor pastorale, a trashumanței, și experiența și relațiile dobândite prin practicarea cărăușitului.
Pentru transporturile grele, la mică distanță, de lemne sau cherestea de exemplu, erau folosiți boii, iar pentru transporturile la mare distanță caii. Căruțele erau de fabricație locală, din Zărnești, Râșnov, Săcele, Brașov. Multă vreme căruța de cărăușie era neferecată, având roți cu obezi groase. Abia pe la 1860-1870 apar căruțele, care, pe lângă osia de lemn, aveau roata ferecată cu benzi de fier din Trascău. Pe la 1880 se introduce raful de roată cu osia de fier, de atunci căruța ajungând la forma folosită până astăzi. Între anii 1860-1880, în satele din Zărnești, Săcele, Vlădeni și Codlea o treime din cărăuși aveau 10-12 cai și mai multe căruțe. Tot în această perioadă, în zona celor Șapte Sate s-a dezvoltat o veritabilă industrie pentru fabricarea renumitelor care săcelene. O categorie specială de căruțași a fost cea a praovenilor, ce transportau mărfurile pe cai de samar.
Cărăușitul din Țara Bârsei a atins punctul culminant în jurul anilor 1877-1878, când prin punctul vamal din Predeal treceau zilnic cu mărfuri 200-300 de căruțe. După această dată, cărăușia a început să decadă, în principal din cauza construirii de căi ferate. Alți factori care dus la declinul cărăușiei au fost restricțiile noi vamale determintate de războiul vamal dintre România și Austro-Ungaria și dezvoltarea rapidă a industriei românești. Ca urmare, cărăușii din Țara Bârsei se orientează spre alte ocupații, unii angajându-se în trasnporturile locale, la brutării sau fabrici de bere. O parte dintre cărăușii români și ceangăi s-au stabilit în București, fie ca birjari fie ca distribuitori de pâine (așa numiții „pâinari”).
Sursa: * * *, Țara Bârsei, vol. I, București, 1972, p. 374-391
Foto 1: Brașov la 1860, litografie, MEB;
Foto 2: Cărăuș cu cartofi lângă turnurile Alb și Negru, primul sfert al sec.XX, MEB;
Foto 3: Cărăuși secui descarcă apă minerală, prima jumătate a sec.XX, Colecția J. Bielz, MEB.
#MuzeuldeEtnografieBrașov #MuzeulCivilizațieiUrbaneaBrașovului
#CărăușiadinȚaraBârsei #cărăușidinȘcheiiBrașovului #cărăușisăceleni
#caremocănești
Sursa informațiilor Muzeul de Etnografie Brașov.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu