Unguentum de tutia

 

Unguentum de tutia

În acest recipient ceramic se păstra un unguent cicatrizant și antiseptic, destinat tratării rănilor, ulcerelor și afecțiunilor inflamatorii ale pielii și ochilor, pe bază de oxid de zinc (tutie).
În dispensatoriul austriac vienez din 1765, folosit și în Transilvania, redactat în latina farmaceutică specifică epocii, unguentul conținea:
• ulei de trandafir,
• ceară albă,
• suc de rostopască, o plantă bine cunoscută în medicina tradițională pentru efectele cicatrizante, caustice și antiseptice,
• cerusă spălată (carbonat bazic de plumb), substanță minerală obținută din plumb, intens folosită în farmacopeea veche ca astringent și cicatrizant, astăzi cunoscută ca toxică, dar în epocă considerată foarte eficientă pentru afecțiuni cutanate și oculare.
• plumb ars și spălat (plumb oxidat și purificat prin spălări repetate)
• tutie preparată - substanță minerală pe bază de oxid de zinc, cunoscută din medicina arabă și medievală.
• Tămâie
Metoda de preparare este tipică artei farmaceutice premoderne. Ceara se topea în ulei la foc mic, pentru obținerea bazei unguentului, apoi se adăuga sucul prin picurare, pentru omogenizare controlată. Mineralele erau fin măcinate înainte de a fi incorporate, iar la final se obținea unui unguent omogen – destinat aplicării externe.
Unguentul era recomandat în tratamentul rănilor murdare, infectate (vulnera sordida), a ulcerațiilor gambei – extrem de frecvente în epocă, mai ales la persoane cu circulație deficitară sau în urma traumatismelor, a afecțiunilor de tip erizipel – infecții acute ale pielii, cu roșeață, inflamație și durere, precum și a ulcerațiilor oculare grave, greu vindecabile.
Vă așteptăm la Muzeul Farmaciei pentru a descoperi mai multe despre preparate celebre și istoria farmaciei,
ORAR: marți–duminică, 10:00–18:00
BILETE ONLINE: https://bit.ly/3WBcMXU

 
+++
This ceramic vessel was used to store a cicatrizing and antiseptic ointment, intended for the treatment of wounds, ulcers, and inflammatory conditions of the skin and eyes, based on zinc oxide (tutty).
According to the Viennese Austrian dispensatory of 1765, which was also in use in Transylvania and was written in the pharmaceutical Latin characteristic of the period, the ointment contained:
• rose oil,
• white wax,
• juice of greater celandine, a plant well known in traditional medicine for its cicatrizing, caustic, and antiseptic properties,
• washed ceruse (basic lead carbonate), a mineral substance obtained from lead, widely used in early pharmacopoeia as an astringent and cicatrizing agent; today known to be toxic, but considered highly effective in the past for cutaneous and ocular conditions,
• burnt and washed lead (oxidized lead purified through repeated washing),
• prepared tutty – a mineral substance based on zinc oxide, known from Arabic and medieval medicine,
• frankincense.
The method of preparation is typical of premodern pharmaceutical practice. The wax was melted in oil over gentle heat to form the base of the ointment, after which the juice was added drop by drop to ensure controlled homogenization. The mineral ingredients were finely ground before being incorporated, and the final result was a homogeneous ointment intended for external application.
The ointment was recommended for the treatment of foul, infected wounds (vulnera sordida), ulcers of the lower leg — extremely common at the time, especially among individuals with poor circulation or following trauma — erysipelas-type conditions, acute skin infections characterized by redness, inflammation, and pain, as well as severe, difficult-to-heal ocular ulcerations.
We invite you to visit the Museum of Pharmacy to discover more about famous preparations and the history of pharmacy.
OPENING HOURS: Tuesday–Sunday, 10:00–18:00
ONLINE TICKETS: https://bit.ly/3WBcMXU

 
+++
Ebben a kerámiaedényben egy hámosító és fertőtlenítő kenőcsöt tároltak, amelyet sebek, fekélyek, valamint a bőr és a szem gyulladásos megbetegedéseinek kezelésére használtak. A készítmény alapját a cink-oxid (tutia) képezte.
Az 1765-ben Bécsben kiadott osztrák diszpenzatórium szerint – amely Erdélyben is használatban volt, és a korszakra jellemző gyógyszerészeti latin nyelven íródott – a kenőcs a következő összetevőket tartalmazta:
• rózsaolaj,
• fehér viasz,
• vérehulló fecskefű leve (Chelidonium majus), amelyet a népi gyógyászatban jól ismertek hámosító, maró és fertőtlenítő hatásáról,
• mosott cerussa (bázikus ólom-karbonát), ólomból előállított ásványi anyag, amelyet a régi gyógyszerkönyvekben összehúzó- és sebgyógyítószerként széles körben alkalmaztak; ma már mérgezőként ismert, de a korabeli orvoslásban igen hatékonynak tartották bőr- és szembetegségek esetén,
• égetett és mosott ólom (oxidált ólom, többszöri mosással tisztítva),
• előkészített tutia – cink-oxid alapú ásványi anyag, amely az arab és a középkori orvoslásból ismert,
• tömjén.
Az elkészítés módja az újkori gyógyszerészet jellegzetes gyakorlatát tükrözi. A viaszt enyhe tűzön olajban olvasztották fel, így hozva létre a kenőcs alapját, majd a növényi nedvet cseppenként adagolták a szabályozott homogenizálás érdekében. Az ásványi összetevőket finom porrá őrölték mielőtt belekeverték volna, a végeredmény pedig egy homogén, külső alkalmazásra szánt kenőcs volt.
A kenőcsöt gennyező, fertőzött sebek (vulnera sordida), lábszárfekélyek – amelyek különösen gyakoriak voltak a korban, főként keringési zavarokkal küzdőknél vagy sérüléseket követően –, erysipelás jellegű megbetegedések, azaz bőrpírral, gyulladással és fájdalommal járó heveny bőrfertőzések, valamint súlyos, nehezen gyógyuló szemfekélyek kezelésére ajánlották.Szeretettel várjuk
Önöket a Patikamúzeumban, ahol többet megtudhatnak a híres gyógyszerkészítményekről és a gyógyszerészet történetéről.
NYITVATARTÁS: kedd–vasárnap, 10:00–18:00
ONLINE JEGYEK: https://bit.ly/3WBcMXU

 

 

Sursa informațiilor Muzeul Farmaciei Cluj - MNIT.