luni, 25 mai 2020

Moneda de 100 de ducați emisă de Mihail Apafi


Deținător:MNIR
Nr. inv.:47424
Perioadă:Istorie Medie
Datare:1676
Material:Aur
Technică:Batere
Dimensiuni:Diametru - 104,02 mm; grosimea flanului - 2,61 mm
Greutate:345,95 g
Copyright:MNIR







MONEDA DE 100 DE DUCAȚI EMISĂ DE MIHAIL APAFI, PRINCIPELE TRANSILVANIEI

Text: Dr. Ernest Oberlander-Târnoveanu; Foto: George Nica

SPLENDOR OPES AVRVM MVNDI MIHI NVLLA VOLVPTAS – QVIN PVTO PRO CHRISTO HAEC OMNIA DAMNA MEO (Strălucirea tuturor comorilor de aur din lume nu îmi face nici o plăcere – Mă tem că toate acestea fac rău Christosului Meu [Mântuirii mele]) - parte din legenda de avers a emisiunii de 100 de ducaţi ai lui Mihail Apafi, din 1677.

Anul 1674 reprezintă un moment de cotitură în activitatea monetară transilvăneană nu numai din vremea domniei lui Mihail Apafi, dar din întreaga istorie a acestei activităţi în Europa. La această dată începe baterea pieselor de 100 de ducaţi, cele mai grele monede de aur emise pe continentul nostru în Evul Mediu şi Epoca Modernă. În ciuda frumoaselor cuvinte declarate mai sus, piosul principe Mihail Apafi va bate mai multe serii de monede de aur de valoare foarte mare, indicând faptul că emisiunea din 1674 făcea parte dintr-un plan mult mai complex. Acest lucru este dovedit de faptul că monede de 100 de ducaţi se vor bate şi în 1676, 1677 și 1683. Ulterior, în 1677, pe lângă piesele de 100 de ducaţi, se vor emite şi monede grele de aur, cum ar fi cele de 50 ducaţi şi 25 ducaţi. În 1687, se vor bate din nou piese de 25 de ducaţi.

Baterea vreme de mai mulți ani a unor piese excepționale îl fac pe Mihail Apafi creatorul nu numai a celei mai impresionante serii de monede de aur din Europa vremii sale, dar și autorul celor mai mari şi grele piese din acest metal, emise până la sfârşitul secolului al XX-lea. Ele constituie, încă un motiv, pentru care, un principe considerat (pe nedrept) drept un om „slab” și „leneș”, să rămână în Istoria lumii... În colecţiile Cabinetului Numismatic şi Tezaurului Istoric al Muzeului Naţional de Istorie a României (nr. inv. 47.424) se păstrează una din cele mai valoroase monede din lume – piesa de 100 de ducaţi, emisă în atelierul monetar de la Cetatea Făgăraşului, în 1676. Multă vreme, ea a fost considerată, în mod eronat, ca fiind emisă în 1675.

Moneda de 100 de ducați din 1676, ca și aceea din 1674 a fost realizată printr-o tehnică specială, constând în aplicarea manuală a unor ștanțe folosite pentru baterea altor nominaluri (un ducat și 10 ducați), pe un flan (pastilă monetară) de mari dimensiuni, realizat prin laminare. Datorită acestui fapt, cea mai mare parte a câmpului monedei a rămas liber.

Av. În centru, amprenta ştanţei de avers utilizată pentru baterea pieselor de 10 ducaţi din 1675, din atelierul de la Cetatea Făgăraşului. Legendă circulară: MICHA:APAFI- D:G:PR:TR (Mihail Apafi, din mila lui Dumnezeu, Principe al Transilvaniei). Bustul principelui, spre dr., purtând cuşmă împodobită cu un surguci cu pene de egretă, platoşă decorată cu reprezentări vegetale şi geometrice stilizate şi mască de satir şi centură, ţinând în mâna dr. un sceptru terminat cu o floare de lalea stilizată, iar mâna st., pe garda unei spade de paradă. De jur împrejur, pe marginea flanului, nouă amprente ale ştanţei de avers utilizată pentru baterea pieselor de un ducat din 1676, din atelierul de la Cetatea Făgăraşului. Legendă circulară: MIC APAFI - D G P T (Mihail Apafi, din mila lui Dumnezeu, Principe al Transilvaniei). Bustul principelui, spre dr., purtând cuşmă împodobită cu un surguci în formă de roză, cu pene de struţ, platoşă decorată cu reprezentări vegetale şi geometrice stilizate şi mască de satir şi centură, ţinând în mâna dr. un sceptru terminat cu o floare de lalea stilizată, iar mâna st., pe garda unei spade de paradă. Rv. În centru, amprenta ştanţei de revers utilizată pentru baterea pieselor de 10 ducaţi din 1675, din atelierul de la Cetatea Făgăraşului. Legendă circulară: PAR REGHVND – ET (în ligatură) SIC CO 1675 (Domn al unor Părţi ale Regatului Ungariei şi Comite al Secuilor 1675). În centru, Stema Transilvaniei surmontată de coroana princiară, timbrată de blazonul familiei Apafi. Dedesubt siglele A – F (Arx Fogorass, Cetatea Făgăraşului) De jur împrejur, pe marginea flanului, nouă amprente ale ştanţei de avers utilizată pentru baterea pieselor de un ducat din 1676, din atelierul de la Cetatea Făgăraşului. Legendă circulară: PART REG HVN - DO ET (în ligatură) SI COM 1675 (Domn al unor Părţi ale Regatului Ungariei şi Comite al Secuilor 1675). În centru, Stema Transilvaniei surmontată de coroana princiară, timbrată de blazonul familiei Apafi. Dedesubt un scut cu stema comitatului Făgăraș, doi pești și siglele A – F (Arx Fogorass, Cetatea Făgăraşului).

MIHAIL APAFI, PRINCIPELE TRANSILVANIEI (1661 - 1690)

Mihail Apafi (Apafi Mihály) a trăit şi condus Transilvania într-o vreme de mari încercări, de dezastre politico-miliare, de foamete şi molime, de declin rapid al Principatului autonom. Viaţa lui personală a fost una tipică pentru asemenea timpuri, cunoscând ridicări şi prăbuşiri neaşteptate. S-a născut la 3 noiembrie 1632, în conacul familiei de la Dumbrăveni (numit pe atunci Ibaşfalău, Ebesfalva, Eppeschdorf, în jud. Sibiu), ca fiu al lui magnatului György Apafi, comite de Târnava şi fost jude al Sibiului şi al Barbarei (Borbála) Petki, fiică a Cancelarului Principatului Transilvaniei. Domeniul de origine al familiei, de unde-i vine şi numele, era situat în comitatul Bistriţei, în satul Apanagyfalu (azi Nuşfalău, Grossendorf, jud. Bistriţa-Năsăud). Mihail Apafi a copilărit pe un alt domeniu al familiei, la Şieu (Nagysajó, jud. Bistriţa-Năsăud), unde a şi avut parte de o educaţie calvină aleasă, care-l va marca, din punct de vedere intelectual, pentru întreaga viaţă. În ciuda faptului că Mihail Apafi era un tânăr iubitor de lectură, pasionat de mecanică şi ştiinţe, înclinat spre meditaţie şi profund religios, asemenea tuturor fiilor marii nobilimi transilvănene, a fost destinat de familie să urmeze o carieră militară şi politică. Şi-a început ucenicia pe lângă principele Gheorghe Rakoczi al II-lea (1648-1657; 1658-1660). În ciuda tinereţii sale, Mihail Apafi a participat la toate marile campanii militare ale oştirilor transilvănene de la sfârşitul domniei lui Gheorghe Rakoczi al II-lea – la cea din Moldova, din 1653, la cea din Ţara Românească, din 1655 şi la cea din Polonia, din 1657, care s-a terminat cu dezastrul de la Czarny Ostrów. După înfrângerea de la Czarny Ostrów, Mihail Apafi a fost luat prizonier de către tătari şi a stat trei ani în Crimeea, până când familia lui a reuşit să strângă, cu mare greutate, uriaşa sumă cerută pentru răscumpărare sa. Întors în Transilvania, în noiembrie 1660, Mihail Apafi se va afla în centrul conflictelor politice care sfâşiau Principatul, mai exact disputa dintre partizanii lui Gheorghe Rakoczi al II-lea, partida pro-habsburgică, condusă de voievodul Ioan Kemény (1661-1662) şi cei ai continuării raporturilor de vasalitate faţă de Imperiul Otoman, ca cea mai bună pavăză pentru menţinerea autonomiei statale. Ca şef al partidei pro-otomane, a fost ales principe al Transilvaniei, de o Dietă, la care a participat doar o parte a nobilimii. Alegerea a fost imediat recunoscută de către vizirul Ali Paşa, care l-a confirmat drept voievod, în tabăra de la Libáncs-mező, de lângă Târgu Mureş. „Alegerea” sa, în acele circumstanţe, a dus la izbucnirea unui sângeros război civil, ale cărui consecinţe au fost amplificate de devastarea crâncenă a ţării de către trupele otomane şi auxiliarii lor – tătarii crimeeni. Aceştia au luat cu asalt oraşele şi au pustiit sistematic satele, ucigând, jefuind şi luând în captivitate populaţia neajutorată. Cu sprijin otoman, Mihail Apafi la înfrânt pe Ioan Kemény, la data de 23 ianuarie 1662, în bătălia de la Seleuş (jud. Mureş), în care rivalul său şi-a găsit sfârşitul în luptă. Victoria împotriva lui Ioan Kemény nu a însemnat, în mod automat şi sfârşitul încercărilor prin care treceau locuitorii Transilvaniei, deoarece încă multe oraşe şi fortificaţii se mai aflau sub controlul trupelor imperiale. Retragerea lor a fost obţinută cu preţul unor plăţi importante, combinată cu presiuni militare, realizate prin participarea trupelor transilvănene la campaniile anti-habsburgice ale otomanilor şi aliaţilor lor, francezii.

Sub domnia lui Mihail Apafi, Transilvania s-a bucurat timp de aproape două decenii (1664-1686), de o perioadă de relativă linişte. După modelul occidental, principele a încurajat deschiderea unor manufacturi de hârtie, sticlă, postav, a topitoriilor de fier sau exploatarea salinelor, a sprijinit educaţia, prin deschiderea de şcoli şi tipărirea cărţilor, inclusiv în limba română. De asemenea, a permis colonizarea armenilor şi activitatea Companiei „greceşti” de la Sibiu şi Braşov, ca factori de dezvoltare a comerţului internaţional. În calitate de principe al Transilvaniei, Mihail Apafi a fost călăuzit de ideea păstrării autonomiei statului, care era ameninţată de cele două imperii vecine, care ţineau ţara într-o menghină. A fost un fidel vasal otoman, plătind tributul restant şi pe cel curent, cu regularitate (în valoare de 40.000 florini pe an) şi a participat la mai multe operaţiuni militare, inclusiv la campania contra Vienei, din 1683. În acelaşi timp, a intrat în contact şi cu imperialii, atât după 1664, cât mai ales, după crearea Ligii Sfinte, în 1684, când era tot mai clar faptul că otomanii vor pierde poziţiile din Europa Centrală. Fidelitatea sinceră faţă de otomani nu l-a scutit de umilinţa de a ceda Habsburgilor comitatele Sătmar şi Szabolcs, prin pacea de la Vasvár (1664), dar nici primirea nobililor maghiari care au conspirat contra lui Leopold I sau sprijinirea partidei curuţilor a lui Emerik Tököly, nu au dus la o înrăutăţire mai mare a raporturilor cu Viena. În ciuda negocierilor cu Jan Sobiesky, regele Poloniei şi cu francezii, situaţia s-a schimbat dramatic după recucerirea Budei de către imperiali, în 1686. În 1687, trupele imperiale au pătruns în Transilvania. Dacă în cazul generalului Caraffa şi a colonelului Veterani, Apafi a reuşit să-i determine să se retragă, contra unei sume consistente, nu acelaşi lucru s-a putut face cu oamenii generalului Carol de Lorena, care au ocupat Sibiul, Clujul şi Dejul. Principele transilvănean a fost obligat să accepte aprovizionarea acestor trupe şi plata unei sume considerabile – 700.000 de florini renani. Cu toate acestea, tratatul hallerian a fost anulat la Viena, iar generalul Caraffa a fost desemnat comandant suprem al forţelor imperiale din Transilvania, ţara fiind ocupată de Habsburgi.

În 1688, Dieta Transilvaniei a anulat, formal, vasalitatea faţă de Imperiul Otoman şi l-a recunoscut pe Leopold I de Habsburg, drept suzeran. În aceste momente foarte critice pentru soarta Transilvaniei, a intervenit şi drama personală a lui Mihail Apafi. În august, 1688, după o căsătorie de peste 30 de ani, a murit soţia lui Ana Bornemissza, cea care a fost nu numai o femeie extrem de inteligentă şi ambiţioasă şi o credincioasă tovarăşă de viaţă, care i-a dăruit 11 copii (din care a supravieţuit doar unul), dar a fost, practic, omul care s-a ocupat de guvernarea curentă a ţării, alături de Cancelarul Teleki Mihály. După moartea Anei Bornemissza, Mihail Apafi a intrat într-o stare de prostraţie, refugiindu-se în lumea cărţilor şi a colecţiei sale de ceasuri englezești. La scurtă vreme, a murit şi el, la Făgăraş, 15 aprilie 1690. Practic, odată cu moartea s-a, se încheie şi existenţa Principatului Transilvaniei, ca stat autonom. Domnia fiului său, Mihail Apafi al II-lea este contestată de Emerik Tököly. Pe fondul luptelor dintre cei doi rivali, în octombrie 1690, Leopold I a emis Diploma Leopoldină, prin care Transilvania devenea Mare Principat, posesiune a Casei de Habsburg, guvernată direct de Viena. În 1696, Mihail Apafi al II-lea şi soţia lui sunt duşi într-o captivitate „aurită” la Viena, iar în 1701 renunţă, formal, la titlul de Principe al Transilvaniei în schimbul celui de Principe al Imperiului şi a unei pensii viagere.

DESCOPERIREA PIESELOR DE 100 DE DUCAȚI AI PRINCIPELUI MIHAIL APAFI

Existenţa neobişnuitelor monede de 100 de ducaţi ai lui Mihail Apafi a atras, încă de timpuriu, atenţia numismaţilor. Piesa bătută în 1677, care are un desen şi legende diferite de cele emise în 1674 şi 1676, a fost publicată în 1761 de către Johann- Friedrich Joachim şi Johann-Paul Reinhard, în Das neu eröffnete Münzkabinet, p. 359-363, care apărea la Nürenberg. Ea se păstra în Cabinetul Regal şi Imperial de la Viena (azi Kunsthistorisches Museum). Desenul monedei de 100 de ducaţi, bătută în 1674, asemănătoar cu cel al exemplarul nostru, a fost publicat, în mod fraudulos, de către Érdy János, în volumul Erdely érmei kepatlaszal (Monedele Ardealului cu reproduceri ilustrate), pl. XII-XIII, nr. 2, Pesta, 1861. În realitate, Érdy era doar un simplu plagiator, care a publicat sub nume propriu desenele din manuscrisul inedit al lui Weszerle József (1781-1838), profesor la Universitatea din Pesta şi întemeietorul numismaticii maghiare moderne. Nedreptatea adusă lui Weszerle fost îndreptată de abia în 1873, când a văzut lumina tiparului Tabulae nummorum Hungaricorum – Weszerle József hátrahagyott érmészeti táblái (Planşele monedelor maghiare - Planşele postume ale lui Weszerle József). Moneda ilustrată se află în colecția Cabinetului Numismatic al Muzeului Național Maghiar din Budapesta. Ea a fost dăruită de Mihail Apafi contelui Andrassy, unul dintre conducătorii militari importanți ai vremii. După trecerea prin mai multe colecții private, ea a ajuns, în cele din urmă, în patrimoniul Muzeului Național Maghiar. Moneda de 100 de ducați a lui Mihail Apafi din 1676, păstrată azi în colecția Cabinetului Numismatic și Tezaurului Istoric al Muzeului Național de Istorie a României, a fost publicată de către profesorul sibian Ludwig Reissnberger în lucrarea Die siebenbürgischen Münzen des Freiherrlich Samuel von Brukenthal’schen Museum’s in Hermannstadt, în Programm des Evangelisches Gymnasium zu Hermannstadt 1877-1878, Sibiu, 1879-1882. Totuși, adevărata prezentare a acestei magnifice piese o datoram unui alt mare cărturar sas, bijutierul brașovean Adolf Resch. Acesta a publicat în 1901 catalogul monedelor și medaliilor transilvănene, Siebenbürgishe Münzen und Medaillen von 1538 bis zur Gegenwart, Sibiu, 1901, rămasă, până azi lucrarea de referință în acest domeniu. Pentru cititorii de limbă română, emisiunile de 100 de ducați ai principelui Mihail Apafi sunt prezentați în lucrarea lui George Buzdugan, Octavian Luchian și Constantin G. Oprescu, Monede și bancnote românești, București, 1977. Un alt exemplar al monedelor de 100 de ducați de la Mihail Apafi se păstrează în colectiile Smithsonian Institution din Washington.

MONETĂRIA TRANSILVĂNEANĂ ÎN VREMEA LUI MIHAIL APAFI (1661-1690)

Ca şi predecesorii săi, Mihail Apafi a exercitat din plin dreptul regalian al baterii de monedă. El a început să bată monedă din anul 1662, după victoria de la Seleuş şi a continuat să emită până în anul morţii sale, 1690. În elementele sale centrale, sistemul monetar transilvănean deriva din cel al Regatului Ungar, dinainte de 1526, anul dezastrului de la Mohacs. Acest sistem monetar era unul bimetalist – axat pe aur şi argint. Nominalul de bază pentru aur era ducatul, o monedă cu o greutate legală de 3,495 g şi un titlu de 986‰, cu multipli săi de 2, 3, 4, 4 ½, 5, 7, 8, 9, 10, 12 şi 13 ducaţi. S-au emis de asemenea şi piese de ½ ducat. Mai mult decât ceilalţi principi transilvăneni, silit de nevoia de a produce numerarul de mare valoare, necesar plăţilor politice (tribut, solda mercenarilor, cheltuieli diplomatice, propagandă politică), Mihail Apafi a emis cu predilecţie monede de aur şi argint cu valoare foarte mare. Dacă istoricii nu ar avea alte documente despre perioada 1661-1690 şi s-ar baza doar pe superbele monede ale lui Mihail Apafi, ar fi putut crede că Principatul Transilvaniei ar fi trecut printr-o adevărată „epocă de aur”. Pentru argint, nominalul de bază al monetăriei transilvănene nu a mai rămas denarul, ca în vremurile dinainte de bătălia de la Mohacs, ci talerul, o monedă cu valoare mare. Greutatea legală a acestuia era de 28,82 g, fiind bătut dintr-un aliaj 875‰. Pe lângă taleri, atelierele transilvănene au bătut şi multipli ai acestuia – 1 ½, 2, 2 ½, şi 4 taleri. Foarte importante au fost şi emisiunile de diviziuni ale talerului – guldenul (½ taler) şi sfertul de taler. Gama nominalurilor de argint a fost completată de emisiuni de monedă măruntă, cum ar fi: 1 ½ groşi (dreipölkeri), 3 groşi (dutka), groşi de 6 şi 12 dinari şi groşi „laţi”. Numai în atelierele din Slovacia se vor emite şi dinari sau oboli (½ dinar). Din această gamă de nominaluri, la începutul domniei lui Mihail Apafi (până în 1674) s-au bătut doar: guldeni, taleri, 1 ½ taleri, 2 taleri, precum şi 6 şi 12 dinari.

SECOLUL AL XVII-LEA – EPOCA MONEDELOR GIGANTICE DE AUR

În istoria numismaticii secolul al XVII-lea rămâne, pe drept cuvânt, drept epoca marilor monede de aur, adică a pieselor cântărind de la câteva sute de grame, până la kilograme! Din puținele documente păstrate, rezultă că numărul pieselor de aur cu greutate foarte mare care s-au emis a fost extrem de redus. După toate probabilitățile, ele erau destinate propagandei politico-diplomatice, fiind dăruite unor personalități foarte importante. Locul de frunte ocupat de marile monede de aur din secolul al XVII-lea, în ierarhia numismaticii mondiale nu a fost contestat timp de peste 200 de ani, mai exact, până în 1987. De atunci s-a reluat practica de a produce monede de aur realmente uriașe, în prezent existând emisiuni monetare de 31,1 kg, 100 kg și, respectiv, de 1000 kg (!!!), bătute în Austria, Canada sau Australia. Seria acestor monede gigantice este deschisă în 1612, prin emisiunea de 1000 de mohuri, bătută de împăratul Imperiului Moghul din India, Jahangir (1569-1627). Moneda cântărește 11,935 kg (!!!) și are diametrul de 203 mm. Locul baterii unei astfel de monede de aur nu este întâmplător, deoarece în secolele XVI-XVII, Imperiul Moghul era cel mai bogat stat din lume. Dintre cele câteva piese de acest fel bătute, una a fost dăruită de Jahangir ambasadorului Persiei. Un exemplar a fost vândut la o licitație, organizată în Elveția, în 1987, dar locul unde se află în present rămâne necunoscut. În Europa, primele monede grele de aur, respectiv, cele de 100 de ducați, au fost bătute în 1621, de către Sigismund al III-lea Vasa (1587-1632), regele Poloniei. Ele au fost destinate să comemoreze victoria de la Hotin (Chotim) a regelui, contra armatelor otomane, conduse de sultanul Osman al II-lea. Ștanțele emisiunii de 100 de ducați ai regelui Sigismund al III-lea au fost realizate de doi gravori importanți, Samuel Ammon, din Danzig și Jacob Jacobson, din Emden (Olanda), ambii implicați, pe scară largă, în activitatea monetară din Polonia. O monedă de 100 de ducați a fost trimisă în dar de către regale Poloniei, Papei, împreună cu scrisoarea care anunța victoria de la Hotin. Câte o monedă de acest fel se păstrează în colecțiile Muzeului Național din Cracovia și Varsovia, iar recent, o piesă similară (cea ilustrată aici) a fost vândută la o licitație publică din SUA. Moneda vândută în 2008, cântărește 349,49 g, are diametrul de 69,46x69,1 mm, iar flanul are grosimea de 4,9 mm. O altă mare monedă de aur, chiar dacă mai modestă, decât cele prezentate mai sus, a fost bătută de Ferdinand al III-lea, la Praga, în 1629, cu prilejul încoronării sale ca rege al Boemiei. Ea este o piesă doar... de 40 ducați, a cărei greutate nu este precizată. Moneda de 40 de ducați a lui Ferdinand al III-lea este foarte importantă, deoarece, desenul ei a servit ca model pentru emisiunea de 100 ducați a lui Mihail Apafi, bătută în 1677. Recent, în 2012, o piesă de acest tip a fost vândută la o licitație din Germania.


Sursa informațiilor MNIR.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu