O singură rază de soare, îngustă și roșie, a pătruns, prima dată după 2200 de ani, în cavoul din Movila Dulcești, și a luminat puternic peretele estic al primei camere. S-a lungit ca o linie de vagris pe traseul coridorului, transformând particulele de praf în materie vie. Era ora 18.05, în data de 13 octombrie 2026, iar echipa de arheologi care muncea în fața fațadei, gălăgioasă ca o clasă de școală primară în pauza mare, încercând să reziste în orele lungi de documentare din a doua parte a zilei, a amuțit brusc, cuprinsă de emoție. Două minute mai târziu, soarele se scufundase deja în spatele orizontului, lăsându-ne să ne adunăm gândurile și uneltele de desen în semi-întuneric. Știam până la urmă că acesta era obiectivul asumat al campaniei, să găsim și să studiem intrarea în cavou, și o găsisem, după o săpătură dificilă la 10 m adâncime. Dar abia atunci am realizat care putea fi impactul emoțional al unei 𝑐𝑎𝑡𝑎𝑏𝑎𝑠𝑖𝑠 – călătoria în subteran, a sufletelor în lumea de dincolo.
Pentru ea, pentru parcurgerea ei în siguranță, pentru păstrarea unei legături simbolice între aici și dincolo, s-au făcut de fapt toate lucrurile pe care le-am descoperit noi aici, s-au consumat atâtea resurse, s-au luat toate măsurile de siguranță, s-au înfăptuit toate ritualurile, s-au respectat toate normele de puritate, s-a reparat și sigilat, s-au depus toate obiectele care asigură putere, memorie și protecție.
Ca să le fie mai puțină frică de despărțire. Este probabil cel mai vechi sentiment uman.
Așa se explică cele trei cununi funerare aurite descoperite anul trecut în coridor, depuse ulterior jafului, dar și cele trei descoperite anul acesta în manta, depuse deasupra intrării în timpul construcției movilei. Așa se explică și cele patru vetre pe care le-am descoperit anul acesta în fața intrării, din care cea mai largă avea un diametru de peste un metru, acoperită cu un strat gros de lemn ars, ca un altar, în al cărui foc s-au oferit cel mai probabil libații. Forma butucilor de lemn ne-au făcut să emitem ca ipoteză de lucru că focul ar fi fost aprins cu viță de vie. Vom face analize și vom verifica.
Dionysos era considerat cel mai titrat călător, de aceea lui i se încredința și protecția celei mai importante călătorii dintre toate, cea a sufletelor în lumea de dincolo. În cenușa vetrei am găsit, de altfel, arse, scoici 𝑃𝑒𝑐𝑡𝑒𝑛 𝑗𝑎𝑐𝑜𝑏𝑎𝑒𝑢𝑠, importate din Mediterana, simbol al fertilității și imortalității (și, peste milenii, simbol al călătorilor creștini), precum și miniaturi de lut care pot fi asociate cu categoria jucăriilor lui Zagreus – o ipostază funerară a lui Dionysos și o legătură cu Persefona, o altă aluzie la aspirația către nemurirea sufletului.
Campania de cercetări a anului 2026 la Movila Dulcești, cel mai mare mormânt tumular din necropola orașului antic Callatis, a durat aproape două luni. Aceasta a fost concentrată pe identificarea și studierea intrării în coridorul cavoului. Coridorul, cu o lungime de 10.5 m, se remarcă prin grosimea impresionantă a zidurilor, de peste 1,60 m, realizate într-o tehnică similară fortificațiilor militare.
Cercetările au pus în evidență faptul că, inițial, înainte de blocajul final prin demontarea parțială a zidurilor, intrarea în coridor fusese prevăzută cu o ușă de piatră cu două canaturi. Au fost de asemenea observate mai multe etape de construcție a movilei, separate în timp, dar și de utilizare a intrării, de reparație după jaful petrecut în antichitate, precum și activități repetate ulterioare de comemorare prin consum de carne și alcool. Toate artefactele se datează în a doua jumătate a secolului al III-lea î.Hr. și ilustrează bogăția câtorva familii din orașele grecești pontice, suficient de puternice pentru a întreține propriile lor relațiile diplomatice cu spațiul non-grecesc adiacent. Fondurile de cercetare au fost asigurate de Ministerul Culturii și de Muzeul Național de Istorie a României. Proiectul de cercetare se derulează în parteneriat cu Direcția Cultură și Sport Mangalia. La cercetări au mai luat parte și specialiști de la Muzeul Municipiului Bucureşti - Palatul Suțu, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” București, Universitatea „Ovidius” din Constanța, Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu București Oficial, Institutul Geologic al României, Gigapixel Art S.R.L. și Luthonium - Virtual Heritage.
Text: dr. Maria-Magdalena Ștefan, arheolog, Muzeul Național de Istorie a României.
Sursa informațiilor Muzeul Național de Istorie a României.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu