Astăzi propunem publicului, un nou exponat virtual în cadrul rubricii PIESE REPREZENTATIVE DIN COLECȚIILE MUZEULUI CIVILIZAȚIEI DACICE ȘI ROMANE din Deva
PILASTUL FUNERAR AL UNUI DECURION DE LA MICIA
“A apărat Micia și granițele Imperiului Roman cu multe, multe secole în urmă. Dacă ar fi fost descoperită și inscripția monumentului său funerar, am fi știut cu exactitate cum l-a chemat, cât a trăit, sau ce fapte de seamă a făcut pe parcursul vieții. În lipsa ei, ne mulțumim să-i studiem portretul, încercând să-i ghicim povestea. Detaliile reliefului ne spun că acest individ a fost ofițer într-o trupă de cavalerie a armatei romane, că a murit cândva în preajma anului 200 d. Chr și că a fost înmormântat în unul dintre cimitirele Miciei.
Dar nu putem, să nu ne gândim că acest om a trăit, a gândit, a iubit, a avut reușite și deziluzii, a luat parte la nenumărate aventuri, iar acum a ajuns în fața noastră sub forma unui portret, redat în piatră. Așa că, să lăsăm doar puțin rigorile științei, pentru lucrările de specialitate și să încercăm să ne imaginăm o posibilă poveste a vieții lui.
S-a născut la Micia cândva pe la jumătatea secolului al II-lea d. Chr. și a crescut ascultând poveștile bunicior săi, despre teribilele războaie dintre vitejii soldați ai mărețului Traian și fioroșii daci, ce îl urmau orbește pe regele Decebal. Pe când era copil, întreg Imperiul a fost lovit de o molimă cumplită, adusă din răsărit. A văzut cum oamenii se îmbolnăvesc și mor, a pierdut numeroși prieteni și rude și a simțit cum invincibilul Imperiu Roman, ajuns în mijlocul gloriei, începea să slăbească. Acest lucru l-au simțit și barbarii din nord și din vest, și-au dat mâinile și au năvălit peste granițele Daciei. Micia era poarta vestică a provinciei, așa că atunci când cetele de călăreți sarmați au înaintat pe Valea Mureșului, a fost prima pustiită. Au apărut într-o noapte rece și cețoasă. Au venit în galopul cailor, oamenii au fost săgetați și clădirile au fost incendiate. Totul s-a transformat în scrum. Mulți au murit, alții au fugit. Raidurile au continuat și în anii următori. Tânărul nostru avea vreo 17 ani, așa că s-a hotărât să se înroleze în armată. Dacia și Micia aveau nevoie de el. Avea vârsta potrivită, armata îi putea asigura un trai bun și în plus, nici viața de civil nu era prea sigură în acele vremuri. S-a prezentat în fața comisiei de recrutare. Ofițerii l-au analizat din cap până în picioare. Avea privirea ageră, auzul fin, pieptul lat și umerii musculoși, numai bun de soldat. În plus, era destul de înalt, 5 picioare și 10 degete, potrivit pentru un călăreț, așa că a fost repartizat în "Ala I Hispanorum Campagonum". Antrenamentele au fost cumplit de grele, ofițerii nu arătau nici un pic de milă pentru tinerii recruți, i-au călit și i-au pregătit foarte bine pentru războaiele în mijlocul cărora se aflau. A învățat să călărească ca un soldat, să fie una cu calul său, să șarjeze cu lancea și să arunce cu sulițe din goana calului, să mânuiască scutul și spada și toate acestea la unison cu ceilalți camarazi de arme. În curând a plecat să lupte cu barbarii. A șarjat împotriva sarmaților pe valea Mureșului, a urmărit inamicul în inima Apusenilor cei plini cu aur, a colindat Poiana Ruscă, ca să apere exploatările de fier și cupru și a stat pavăză Coloniei Dacica Sarmizegetusa, metropola din Țara Hațegului, atunci când hoardele au încercat să-i treacă zidurile. A luptat mult, a pierdut mulți camarazi și a rămas cu cicatrici adânci pe trup și în suflet. Într-un final au fost învinși și marcomanii și qvazii și yazigii, iar soldatul nostru se remarcase în lupte, era isteț și cutezător, așa că după 15 ani de carieră militară, a fost numit decurion, ofițer de cavalerie, comandant al unei "turma" (escadron format din 30 de călăreți).
În anii care au urmat, și-a condus soldații cu mult profesionalism, i-a instruit cum știa el mai bine. Împreună au muncit la reconstruirea castrului de la Micia. De data asta l-au făcut cu ziduri înalte din piatră dură, adusă cu plutele de la Petris (Măgura Uroiului) și l-au întărit cu șanțuri late și adânci. Nu i-a fost ușor să vadă haosul care a cuprins imperiul după moartea lui Commodus, dar s-a bucurat foarte tare când pe tronul imperiului a ajuns Septimius Severus, un soldat, ca și el.
După 25 de ani de trudă și lupte, a fost lăsat la vatră. A primit un lot de pământ și ceva bani și a devenit un veteran al Miciei. Dar cel mai important este faptul că împăratul l-a adoptat, dându-i numele său de familie, transformându-i în cetățeni romani atât pe el cât și pe soția, pe copiii și pe toți urmașii săi, de atunci înainte. Ca cetățean al Miciei, a văzut cum localitatea a renăscut din cenușă, s-a ridicat și s-a dezvoltat din ce în ce mai tare.
A murit împăcat, trăise mult pentru acea vreme, mai bine de jumătate de secol și a lăsat în urmă o familie prosperă, care și-a arătat recunoștiința construindu-i un loc de veci pe măsură. Monumentul funerar a fost comandat la unul dintre atelierele de pietrari miciensi. Avea forma unui pilastru, cu o înălțime de 4 picioare, ce stătea pe o bază masivă din piatră, care avea inscripționată pe ea povestea vieții eroului nostru. Întreg ansamblul a fost sculptat în andezit roșiatic de Petris. N-a fost ieftin, însă eroul nostru merita. Până la urmă întreaga familie îi datora asta.
Pilastrul redă ideea unei construcții cu arcade sprijinite de 4 coloane și îl înfățișază pe defunct așa cum arătase el în timpul vieții. Sculptorul l-a redat după priceperea sa și după canoanele vremii. Personajul, cu părul cârlionțat, tuns scurt și barbă îngrijită, are figura tipică a persoanelor redate în arta atelierelor miciene. Se disting ochii proeminenți și nasul trapezoidal și supradimensionat. Cu siguranță că în realitate fusese mult mai chipeș, însă scopul principal al pietrarului fusese acela de a reda simbolurile, care să transmită statutul individului. Veșmintele sunt cele purtate de un militar pe timp de pace. Poartă o tunică cu mâneci lungi, ce îi ajunge până deasupra genunchilor. Umerii sunt acoperiți de o pelerină, prinsă în partea dreaptă, cu o fibulă discoidală. Ca simbol al statutului militar, la șoldul drept își poartă "spatha", pe care a folosit-o în atâtea lupte. Este de inspirație sarmată, cu mâner terminat într-un inel. În mâna dreaptă strânge un baston alungit ("virga"), atributul decurionilor din trupele romane de cavalerie, vergeaua pe care a folosit-o ca să-și disciplineze subalternii. Mâna stângă, flexată, ține un "volumen", sul de hârtie, ce dorea să transmită că, după lăsarea la vatră, fusese implicat în viața edilitară a urbei. Pe cele două fețe laterale ale monumentului sunt redați doi cai, animalele pe care le-a îndrăgit toată viața și care acum, aveau să îi ducă sufletul în lumea de dincolo. Tot acolo mai apar și alte simboluri cu puternice încărcături spirituale, legate de viața de apoi, precum delfinii, pomul sau strugurii.
Acest monument i-a străjuit mormântul mult timp. Aici veneau urmașii săi din când în când să își amintească de el..... Până când au năvălit alți barbari și Dacia a căzut, și orașele au fost distruse și cimitirele au fost uitate.
Peste secole, cineva, cumva, l-a luat din cimitirul antic și părându-i-se interesant, l-a dus să străjuiască biserica din Vulcez. Acolo a stat monumentul nostru câteva decenii, iar decurionul din relief și-a putut vedea urmașii intrând duminică de duminică în micul templu din lemn, închinat Dumnezeului creștin. Auzise și pe vremea lui despre religia asta, dar nu crezuse că va lua o așa amploare. Îi vedea trecând pe stradă la munca câmpului în restul zilelor și tare se mai amuza, când îi auzea vorbind o latină așa stâlcită. Până la urmă erau urmașii lui și îi iubea, dar un singur lucru nu putea să priceapă: cum au făcut ca "turma", unitatea lui de călăreți destoinici, să devină turmă de oi mânate la munte...
Pe la începutul secolului XX, pilastrul a fost mutat în colecțiile Societății de Istorie și Arheologie și uite așa, Decurionul Miciei face parte astăzi din colecțiile Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva. După ce o să se sfârșească situația actuală și muzeul o să poată primi iarăși oaspeți, vă recomand să-i faceți o vizită ofițerului nostru. O să-l găsiți în cea de a treia cameră a lapidariului, acolo unde stă la taclale cu alți doi camarazi de arme, veniți de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Sigur o să vrea să stați de vorbă cu el. Poate o să schimbați impresii și o să puteți compara molima din vremea lui, cu pandemia din vremurile noastre sau poate o să vă spună povestea vieții lui, mai frumos decât mi-a spus-o mie. El vă așteaptă, tare se mai bucură, când vede că cineva se mai interesează de el și este curios să afle ce se mai întâmplă prin Dacia și ce soartă mai are Micia lui iubită. Mai năvălesc barbarii?” relatează Dr. Marius Barbu, Arheolog, Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva.
Vă invităm să vizitați acest exponat, virtual, pe pagina noastră de Facebook: https://www.facebook.com/MCDRDeva/ și pe site-ul nostru: www.mcdr.ro.
PILASTUL FUNERAR AL UNUI DECURION DE LA MICIA
“A apărat Micia și granițele Imperiului Roman cu multe, multe secole în urmă. Dacă ar fi fost descoperită și inscripția monumentului său funerar, am fi știut cu exactitate cum l-a chemat, cât a trăit, sau ce fapte de seamă a făcut pe parcursul vieții. În lipsa ei, ne mulțumim să-i studiem portretul, încercând să-i ghicim povestea. Detaliile reliefului ne spun că acest individ a fost ofițer într-o trupă de cavalerie a armatei romane, că a murit cândva în preajma anului 200 d. Chr și că a fost înmormântat în unul dintre cimitirele Miciei.
Dar nu putem, să nu ne gândim că acest om a trăit, a gândit, a iubit, a avut reușite și deziluzii, a luat parte la nenumărate aventuri, iar acum a ajuns în fața noastră sub forma unui portret, redat în piatră. Așa că, să lăsăm doar puțin rigorile științei, pentru lucrările de specialitate și să încercăm să ne imaginăm o posibilă poveste a vieții lui.
S-a născut la Micia cândva pe la jumătatea secolului al II-lea d. Chr. și a crescut ascultând poveștile bunicior săi, despre teribilele războaie dintre vitejii soldați ai mărețului Traian și fioroșii daci, ce îl urmau orbește pe regele Decebal. Pe când era copil, întreg Imperiul a fost lovit de o molimă cumplită, adusă din răsărit. A văzut cum oamenii se îmbolnăvesc și mor, a pierdut numeroși prieteni și rude și a simțit cum invincibilul Imperiu Roman, ajuns în mijlocul gloriei, începea să slăbească. Acest lucru l-au simțit și barbarii din nord și din vest, și-au dat mâinile și au năvălit peste granițele Daciei. Micia era poarta vestică a provinciei, așa că atunci când cetele de călăreți sarmați au înaintat pe Valea Mureșului, a fost prima pustiită. Au apărut într-o noapte rece și cețoasă. Au venit în galopul cailor, oamenii au fost săgetați și clădirile au fost incendiate. Totul s-a transformat în scrum. Mulți au murit, alții au fugit. Raidurile au continuat și în anii următori. Tânărul nostru avea vreo 17 ani, așa că s-a hotărât să se înroleze în armată. Dacia și Micia aveau nevoie de el. Avea vârsta potrivită, armata îi putea asigura un trai bun și în plus, nici viața de civil nu era prea sigură în acele vremuri. S-a prezentat în fața comisiei de recrutare. Ofițerii l-au analizat din cap până în picioare. Avea privirea ageră, auzul fin, pieptul lat și umerii musculoși, numai bun de soldat. În plus, era destul de înalt, 5 picioare și 10 degete, potrivit pentru un călăreț, așa că a fost repartizat în "Ala I Hispanorum Campagonum". Antrenamentele au fost cumplit de grele, ofițerii nu arătau nici un pic de milă pentru tinerii recruți, i-au călit și i-au pregătit foarte bine pentru războaiele în mijlocul cărora se aflau. A învățat să călărească ca un soldat, să fie una cu calul său, să șarjeze cu lancea și să arunce cu sulițe din goana calului, să mânuiască scutul și spada și toate acestea la unison cu ceilalți camarazi de arme. În curând a plecat să lupte cu barbarii. A șarjat împotriva sarmaților pe valea Mureșului, a urmărit inamicul în inima Apusenilor cei plini cu aur, a colindat Poiana Ruscă, ca să apere exploatările de fier și cupru și a stat pavăză Coloniei Dacica Sarmizegetusa, metropola din Țara Hațegului, atunci când hoardele au încercat să-i treacă zidurile. A luptat mult, a pierdut mulți camarazi și a rămas cu cicatrici adânci pe trup și în suflet. Într-un final au fost învinși și marcomanii și qvazii și yazigii, iar soldatul nostru se remarcase în lupte, era isteț și cutezător, așa că după 15 ani de carieră militară, a fost numit decurion, ofițer de cavalerie, comandant al unei "turma" (escadron format din 30 de călăreți).
În anii care au urmat, și-a condus soldații cu mult profesionalism, i-a instruit cum știa el mai bine. Împreună au muncit la reconstruirea castrului de la Micia. De data asta l-au făcut cu ziduri înalte din piatră dură, adusă cu plutele de la Petris (Măgura Uroiului) și l-au întărit cu șanțuri late și adânci. Nu i-a fost ușor să vadă haosul care a cuprins imperiul după moartea lui Commodus, dar s-a bucurat foarte tare când pe tronul imperiului a ajuns Septimius Severus, un soldat, ca și el.
După 25 de ani de trudă și lupte, a fost lăsat la vatră. A primit un lot de pământ și ceva bani și a devenit un veteran al Miciei. Dar cel mai important este faptul că împăratul l-a adoptat, dându-i numele său de familie, transformându-i în cetățeni romani atât pe el cât și pe soția, pe copiii și pe toți urmașii săi, de atunci înainte. Ca cetățean al Miciei, a văzut cum localitatea a renăscut din cenușă, s-a ridicat și s-a dezvoltat din ce în ce mai tare.
A murit împăcat, trăise mult pentru acea vreme, mai bine de jumătate de secol și a lăsat în urmă o familie prosperă, care și-a arătat recunoștiința construindu-i un loc de veci pe măsură. Monumentul funerar a fost comandat la unul dintre atelierele de pietrari miciensi. Avea forma unui pilastru, cu o înălțime de 4 picioare, ce stătea pe o bază masivă din piatră, care avea inscripționată pe ea povestea vieții eroului nostru. Întreg ansamblul a fost sculptat în andezit roșiatic de Petris. N-a fost ieftin, însă eroul nostru merita. Până la urmă întreaga familie îi datora asta.
Pilastrul redă ideea unei construcții cu arcade sprijinite de 4 coloane și îl înfățișază pe defunct așa cum arătase el în timpul vieții. Sculptorul l-a redat după priceperea sa și după canoanele vremii. Personajul, cu părul cârlionțat, tuns scurt și barbă îngrijită, are figura tipică a persoanelor redate în arta atelierelor miciene. Se disting ochii proeminenți și nasul trapezoidal și supradimensionat. Cu siguranță că în realitate fusese mult mai chipeș, însă scopul principal al pietrarului fusese acela de a reda simbolurile, care să transmită statutul individului. Veșmintele sunt cele purtate de un militar pe timp de pace. Poartă o tunică cu mâneci lungi, ce îi ajunge până deasupra genunchilor. Umerii sunt acoperiți de o pelerină, prinsă în partea dreaptă, cu o fibulă discoidală. Ca simbol al statutului militar, la șoldul drept își poartă "spatha", pe care a folosit-o în atâtea lupte. Este de inspirație sarmată, cu mâner terminat într-un inel. În mâna dreaptă strânge un baston alungit ("virga"), atributul decurionilor din trupele romane de cavalerie, vergeaua pe care a folosit-o ca să-și disciplineze subalternii. Mâna stângă, flexată, ține un "volumen", sul de hârtie, ce dorea să transmită că, după lăsarea la vatră, fusese implicat în viața edilitară a urbei. Pe cele două fețe laterale ale monumentului sunt redați doi cai, animalele pe care le-a îndrăgit toată viața și care acum, aveau să îi ducă sufletul în lumea de dincolo. Tot acolo mai apar și alte simboluri cu puternice încărcături spirituale, legate de viața de apoi, precum delfinii, pomul sau strugurii.
Acest monument i-a străjuit mormântul mult timp. Aici veneau urmașii săi din când în când să își amintească de el..... Până când au năvălit alți barbari și Dacia a căzut, și orașele au fost distruse și cimitirele au fost uitate.
Peste secole, cineva, cumva, l-a luat din cimitirul antic și părându-i-se interesant, l-a dus să străjuiască biserica din Vulcez. Acolo a stat monumentul nostru câteva decenii, iar decurionul din relief și-a putut vedea urmașii intrând duminică de duminică în micul templu din lemn, închinat Dumnezeului creștin. Auzise și pe vremea lui despre religia asta, dar nu crezuse că va lua o așa amploare. Îi vedea trecând pe stradă la munca câmpului în restul zilelor și tare se mai amuza, când îi auzea vorbind o latină așa stâlcită. Până la urmă erau urmașii lui și îi iubea, dar un singur lucru nu putea să priceapă: cum au făcut ca "turma", unitatea lui de călăreți destoinici, să devină turmă de oi mânate la munte...
Pe la începutul secolului XX, pilastrul a fost mutat în colecțiile Societății de Istorie și Arheologie și uite așa, Decurionul Miciei face parte astăzi din colecțiile Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva. După ce o să se sfârșească situația actuală și muzeul o să poată primi iarăși oaspeți, vă recomand să-i faceți o vizită ofițerului nostru. O să-l găsiți în cea de a treia cameră a lapidariului, acolo unde stă la taclale cu alți doi camarazi de arme, veniți de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Sigur o să vrea să stați de vorbă cu el. Poate o să schimbați impresii și o să puteți compara molima din vremea lui, cu pandemia din vremurile noastre sau poate o să vă spună povestea vieții lui, mai frumos decât mi-a spus-o mie. El vă așteaptă, tare se mai bucură, când vede că cineva se mai interesează de el și este curios să afle ce se mai întâmplă prin Dacia și ce soartă mai are Micia lui iubită. Mai năvălesc barbarii?” relatează Dr. Marius Barbu, Arheolog, Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva.
Vă invităm să vizitați acest exponat, virtual, pe pagina noastră de Facebook: https://www.facebook.com/MCDRDeva/ și pe site-ul nostru: www.mcdr.ro.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu