Inventarea traverselor din beton armat pentru calea ferată a făcut să rămână disponibilă o imensă cantitate de lemn de fag, de bună calitate. Conducerea ţării a hotărât valorificarea acestei mase lemnoase la export, dar nu sub formă de lemn brut, ci sub formă de produse finite. În acest scop s-au construit mari combinate de prelucrarea lemnului, iar combinatul ce urma să se construiască în Ardeal trebuia să ridice din punct de vedere economic un oraş aflat în stagnare. Astfel de oraşe erau Blajul şi Dumbrăvenii şi făcându-se studii concomitente în ambele oraşe Blajul a avut câştig de cauză, având trei atribute pe care Dumbrăvenii nu le au: o platformă neinundabilă pe care să se construiască, racord uşor la calea ferată şi Târnava Mare strâmtorită între doi pinteni de deal, pentru a uşura captarea apei industriale.
Proiectul a fost conceput de inginerul Ivănescu de la Institutul de Cercetări Forestiere din Bucureşti, care a copiat tot ce a văzut mai bun în Europa, reuşind să facă cel mai mare şi mai frumos combinat din ţară, dotat cu tehnică de ultimă oră. Construcţia a început la 1 septembrie 1959, iar la 1 iunie 1961 a intrat în funcţiune prima fabrică. Însă botezul oficial l-a primit la 1 august 1961, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 913/1961.
Construcţia a fost realizată de către Trustul 5 Construcţii Braşov, iar montajul s-a efectuat de muncitori şi tehnicieni români. Fabrica de plăci fibrolemnoase fiind complet automatizată, montajul aici s-a făcut sub supravegherea unui inginer suedez, iar la fabria de placaj, unde majoritatea utilajelor erau produse în Cehoslovacia, furnizorul a trimis o echipă de 5 muncitori. Din punct de vedere economic Blajul s-a ridicat foarte mult. Au dispărut de pe Calea Clujului (satul Blajului) cele două case acoperite cu paie şi au luat fiinţă străzile Axente Sever (strada Viilor) şi strada Mihail Kogălniceanu, cu case ridicate de oamenii veniţi din satele apropiate. S-au modernizat satele Veza, Ciufud, Tiur şi Petrisat devenind cartiere ale oraşului Blaj. Oameni simpli din satele învecinate s-au calificat la locul de muncă, dovedind pricepere şi dragoste de disciplină, lucru important pentru un popor. S-a dezvoltat învăţământul profesional şi tehnic, prin înfiinţarea şcolii de meserii şi a liceului de industrializarea lemnului. Mulţi tineri absolvenţi ai liceului seral au devenit studenţi ai universităţilor din marile oraşe. Dacă ni se poate atribui vreun păcat, cel mai mare dintre acestea este faptul că am permis munca de noapte pentru femei. Vina o poartă în primul rând sistemul de dictatură a proletariatului şi economia centralizată. Vina noastră constă în faptul că nu ne-a plăcut istoria şi n-am ştiut să o punem să ne apere. Era destul să fluturăm ideea ca marele nostru combinat îşi datorează existenţa luptei proletariatului mondial şi că primul stat al muncitorilor, comuna din Paris, la 1871, a decretat interzicerea lucrului de noapte pentru femei şi minori.
Al doilea păcat ce ni se poate atribui ar fi acela că marea unitate industrială n-a fost în stare să imprime o tradiţie primăriei, şcolii şi bisericii, ca în activitatea de înfrumuseţare şi utilizare a solului să pună accent pe cultura părului, cireşului şi nucului. Noi am făcut mobilă cu „păr african” cu „nuc american” şi cireş adus de peste tot, în timp ce coclaurile noastre erau pustii. Dacă ne gândim că pe Târnava Mică, la Iclod, primăria Blaj avea o microhidrocentrală care a iluminat oraşul până la inundaţiile din 1970, vedem că inginerii noştri nu s-au gândit că apa Târnavei Mari, ce trece peste barajul combinatului ar trebui să învârtă un generator electric. În combinatul din Blaj lucrau trei mii de oameni, români, maghiari şi saşi, în bună înţelegere şi fără discriminări. Despre „rromi” nu se ştia atunci, dar oamenii mai bruneţi nu erau consideraţi „ţigani” şi ocupau şi ei funcţii după capacitate şi pregătire: oameni de serviciu, şoferi, mecanici şi funcţionari în birou.
După 1989 producţia combinatului din Blaj a scăzut mereu, din cauza conjuncturii economice şi a scumpirii materiei prime lemnoase care se exporta sub formă de lemn brut. În prezent viaţa lui e ca o flacără ce pâlpâie gata să se stingă. Combinatul a dat oraşului Blaj o armată de pensionari care suportă cu stoicism neajunsurile bătrâneţii. Eu am 80 de ani şi încă mă mai port şi mă bucur văzându-mi colegii pe stradă. Dacă aş fi un om bogat, în această zi aniversară le-aş oferi câte o sticlă de bere. Dar fiindcă sunt numai un amărât nu pot decât să-i încurajez, ca să suporte mai uşor greul vieţii, amintindu-le că produsele exportate de noi au dus faima Blajului peste hotare. Nu e loc pentru a aminti oameni şi fapte din cei 50 de ani de viaţă a unei mari colectivităţi, însă le-am închinat amintirile mele într-o carte în anul 2005, considerată drept lucrare de istoriografie şi menţionată în Arhiva istorică a României, vol. XI, pag. 197. Cu această ocazie declar că tot ce am şi tot ce sunt, le datorez familiei şi semenilor mei.
Ioan BIZĂU
Sursa informațiilor Ziarul Unirea.
Sursa imaginilor aici.
Pe aceeași temă CPL Blaj (Combinatul de Prelucrarea Lemnului).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu