Muzeul Județean Teleorman, instituție de cultură aflată sub autoritatea Consiliului Județean Teleorman, prezintă în luna mai a.c. un nou exponat în cadrul ciclului expozițional „Exponatul Lunii”.
Obiectul prezentat – un coif roman de cavalerie – provine dintr-o descoperire arheologică întâmplătoare făcută pe teritoriul comunei Islaz (jud. Teleorman), la aproximativ 500 m nord, în amonte de podul de peste Olt de pe DN 54. Coiful a fost descoperit în apă, într-un braț al Oltului format temporar, cu o lățime de 10-12 m și adâncime de 0,50 m.
Databil în sec. II-III d.Hr., prin forma sa coiful amintește de coifurile traco-frigiene din perioada elenistică, cu calotă ovoidală, cu un vârf ridicat și îndoit înainte, având ca terminație un cap de vultur. Partea inferioară are ca terminație o bandă răsfrântă, lată de 3 cm, care constituia protecția pentru gât, iar zona feței este deschisă. Acest tip de coif avea prevăzută la deschiderea frontală o mască care conferea stabilitate și protecție. Cel mai probabil masca era una simplă, fără detalii anatomice, cu partea frontală ridicată și deschiderea pentru ochi și nas în forma literei „T”.
Coiful a fost realizat dintr-un aliaj de cupru și zinc, prin confecționarea separată, în tehnica baterii în formă a celor două jumătăți, ulterior asamblate cu nituri și lipite cu metal topit. Decorul a fost realizat în trei tehnici diferite: o parte prin turnare, alta prin batere în tipar, în timp ce alte elemente au fost făcute prin poansonare.
Dintre numeroasele coifuri de cavalerie prevăzute cu mască descoperite în lumea romană, cea mai apropiată analogie cu obiectul nostru este cel descoperit în Olanda, la Vechten (lângă Utrecht). Acesta este aproape identic în ceea ce privește forma și dimensiunile, lipsind doar decorul.
Contextul în care erau folosite aceste coifuri nu este unul de luptă. Erau purtate în cadrul așa-numitei Hipika Gymnasia, în traducere „exerciții pentru cai”, având însă înțelesul de „exerciții de cavalerie”, cu o componentă de spectacol și una de îndemânare. Hipika Gymnasia era o competiție sportivă rituală care consta într-o luptă simulată a două grupuri de soldați, jucând rolurile grecilor și amazoanelor, care luptau cu sulițe cu vârf de lemn. Competiția era și o formă de antrenament pentru manevrabilitatea unităților de cavalerie. Autorul antic Flavius Arrianus, el însuși călăreț experimentat, descria în Ars Tactica, lucrare din prima jumătate a sec. al II-lea d.Hr., diferitele exerciții la care au participat echipe de călăreți, echipați, printre altele, cu căști și măști elaborat decorate.
Contextul descoperirii coifului de la Islaz este foarte interesant, deoarece a fost găsit în albia Oltului. Multe astfel de obiecte au fost găsite în albiile râurilor, ceea ce a dat naștere la ipoteza că, cel mai probabil, ele au fost depuse ritual pentru a se obține protecția față de divinitate. Divinitatea era probabil râul însuși, în antichitate cele mai mari râuri fiind venerate ca zeități.
Referitor la unitatea militară căreia îi aparținea cavalerul care a depus în mod ritual coiful în albia Oltului, putem doar presupune că a fost staționată într-una dintre fortificațiile romane de la Islaz. Aici sunt cunoscute trei fortificații, masiv distruse și foarte puțin documentate arheologic, însă oricare dintre ele ar fi putut fi ocupate de unități de cavalerie sau ar fi putut avea, cel puțin, detașamente de cavalerie. Fortificațiile de la Islaz ocupă o poziție cheie în cadrul sistemului defensiv, respectiv a Limesului Alutan, punctul aflându-se la vărsarea Oltului în Dunăre.
Cea mai apropiată garnizoană de cavalerie romană cunoscută - Ala I Hispanorum este cea staționată în castrul de la Slăveni, la mai puțin de 50 km nord. Trupa este atestată aici de la mijlocul sec. al II-lea până la începutul sec. al III-lea d.Hr. și probabil patrula pe tot sectorul sudic al limesului, deci și pe teritoriul Islazului.
Descoperirea coifului Islaz este foarte importantă în sine și aduce o nouă lumină asupra prezenței unităților de cavalerie romană în apropiere de Islaz, la confluența dintre Olt și Dunăre. Piesa în sine este spectaculoasă, fiind astfel, fără îndoială, o piesă unică de tehnică militară romană în Dacia.
* * *
Coiful a fost analizat și ulterior publicat în nr. 30 al revistei Cercetări Arheologice de către Alexandru Rațiu, Mihaela Simion (Muzeul Național de Istorie a României) și Laurențiu Angheluță (Institutul Național de Cercetare și Dezvoltare în Optoelectronică). (Pentru cei interesați, un link spre acest articol în comentarii).
* * *
Restaurarea coifului a fost realizată de către Sergiu Popescu, expert restaurator la Muzeul Național de Istorie a României.
Sursa informațiilor Muzeul Judeţean Teleorman.
Fosile de mamut: noi comori la MNaB
𝐌𝐮𝐳𝐞𝐮𝐥 𝐍𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐚𝐥 𝐁𝐚𝐧𝐚𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐬𝐞 𝐢̂𝐦𝐛𝐨𝐠𝐚̆𝐭̦𝐞𝐬̦𝐭𝐞 𝐜𝐮 𝐨 𝐝𝐨𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐞𝐱𝐭𝐫𝐚𝐨𝐫𝐝𝐢𝐧𝐚𝐫𝐚̆: 𝐟𝐨𝐬𝐢𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐦𝐚𝐦𝐮𝐭, 𝐝𝐨𝐧𝐚𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐓𝐢𝐛𝐞𝐫𝐢𝐮 𝐅𝐢̂𝐧𝐭𝐢̂𝐧𝐚̆. La Bazoș, în județul Timiș, râul cu același nume a dezvăluit comori ale timpului care, cu generozitate au fost donate muzeului. Această donație inedită include fosile impresionante de mamut, acele uriașe mamifere dispărute, care continuă să fascineze și să provoace imaginația umană.
Mamuții, aceste creaturi maiestuoase care au călcat pământul timp de milioane de ani, până la sfârșitul ultimei ere glaciare, au fost înrudiți îndeaproape cu elefanții de astăzi, făcând parte din aceeași familie taxonomică, Elephantidae. Linia lor genealogică își are rădăcinile în Africa, de unde au migrat în Europa acum circa 3.5 milioane de ani. În decursul erei lor, au existat patru cronospecii principale, fiecare adaptându-se la schimbările climatice și ecologice prin modificări morfologice remarcabile, în special la nivelul dentiției. Mamutul lânos, cea mai cunoscută specie, a coexistat cu omul preistoric, care a vânat aceste creaturi pentru carne și a folosit oasele și fildeșul lor în scopuri diverse, de la construcția locuințelor la fabricarea uneltelor și obiectelor de artă.
Acest tezaur paleontologic, nu doar că adaugă o valoare inestimabilă patrimoniului muzeal, dar oferă și o fereastră spre trecutul îndepărtat al regiunii noastre, punând în lumină mediul dinamic și spectaculos în care au trăit oamenii din vremuri îndepărtate.
Încheiem exprimându-ne recunoștința față de Tiberiu Fîntînă și toți cei care contribuie generos la conservarea și îmbogățirea patrimoniului cultural și natural. Împreună, continuăm să scriem capitolele fascinante ale trecutului nostru!
