Păsările – mesageri între lumea văzută și cea nevăzută. Simbolistica aviformă în imaginarul tradițional românesc și în ritualurile funerare

 

Păsările – mesageri între lumea văzută și cea nevăzută. Simbolistica aviformă în imaginarul tradițional românesc și în ritualurile funerare

În imaginarul tradițional românesc, pasărea ocupă un loc privilegiat în sistemul de reprezentări simbolice, fiind percepută nu doar ca o făptură a naturii, ci și ca un mediator între două registre ontologice distincte: lumea celor vii și lumea celor plecați, spațiul terestru și cel celest, vizibilul și invizibilul. Capacitatea sa de a traversa spațiul, de a se înălța deasupra pământului și de a dispărea în înalturi a favorizat constituirea unei simbolistici complexe, în care zborul devine metaforă a desprinderii sufletului de trup, iar cântecul, strigătul sau apariția păsării dobândesc valoarea unor semne prevestitoare. În această perspectivă, păsările nu sunt simple elemente ale peisajului natural, ci participă la o veritabilă gramatică simbolică a vieții, morții și continuității existenței.

În cultura tradițională românească, asemenea reprezentări se înscriu într-un sistem mai larg de credințe privind trecerea sufletului, perioada de separare dintre lumea celor vii și cea a morților și necesitatea ritualurilor de însoțire a defunctului. Pasărea devine astfel o imagine a trecerii, dar și a continuității: moartea nu este înțeleasă exclusiv ca dispariție, ci ca transformare și deplasare într-un alt registru al existenței.

Această dimensiune simbolică se regăsește, într-o formă diferită, și în ornamentica tradițională românească. Păsările brodate pe cămăși, țesute în covoare sau integrate în compozițiile decorative ale textilelor pot fi interpretate, în anumite contexte, drept reprezentări ale sufletului, ale protecției spirituale și ale legăturii dintre lumea pământească și cea sacră. Asocierea lor cu Pomul Vieții sau cu alte structuri vegetale cu valoare cosmologică accentuează ideea unui spațiu de trecere, în care sufletul se poate regăsi într-o ordine simbolică superioară.

#Cocoșul – pasărea solară și paznicul pragurilor

Cocoșul constituie una dintre cele mai ambivalente figuri ale simbolisticii aviforme. În imaginarul tradițional, acesta este asociat cu lumina, trezirea, începutul unei noi zile și victoria asupra întunericului. Cântatul său, situat simbolic la granița dintre noapte și dimineață, îl transformă într-un personaj al pragurilor temporale, un vestitor al schimbării și un protector împotriva forțelor obscure.

În numeroase credințe populare, cocoșul are capacitatea de a alunga duhurile rele și de a restabili ordinea într-un spațiu amenințat de prezențe nevăzute. Cântatul său marchează revenirea luminii și, implicit, reafirmarea ordinii cosmice. În această accepțiune, cocoșul este o pasăre apotropaică, investită cu funcții de protecție și purificare.

În context funerar, simbolistica sa capătă însă nuanțe suplimentare. Cocoșul poate participa la ritualuri în care se urmărește separarea simbolică a defunctului de comunitatea celor vii și facilitarea trecerii sale către lumea de dincolo. În unele practici rituale, sacrificiul păsării poate fi interpretat drept act de substituție, ofrandă sau mediator, fără ca aceste sensuri să fie identice în toate comunitățile.

Din perspectivă antropologică, #cocoșul poate fi înțeles drept o figură liminală, situată între întuneric și lumină, între amenințare și protecție, între moarte și regenerare. Tocmai această capacitate de a participa simbolic la două registre opuse ale existenței îi conferă un statut aparte în imaginarul tradițional.
În numeroase credințe, primul cântec al cucului din primăvară este investit cu valoare oraculară. Direcția din care se aude, momentul apariției și situația în care surprinde omul pot constitui elemente de interpretare a viitorului. Cucul poate prevesti prosperitatea, durata vieții, împlinirea unor dorințe sau, dimpotrivă, apropierea unor evenimente nefaste.

În cântecele și legendele populare, cucul este adesea asociat cu transformarea, cu sufletul aflat în căutare și cu experiența despărțirii. Figura sa se situează într-un spațiu simbolic în care natura devine purtătoare de mesaje, iar sunetul păsării este perceput ca o comunicare venită dintr-un registru inaccesibil în mod direct.
Cântecul cucului poate fi astfel interpretat ca o formă de mediere între om și destin. El nu anunță întotdeauna un eveniment concret, ci creează o stare de anticipare, o suspendare a certitudinii, în care omul caută să descifreze semnele lumii.

Unul dintre cele mai semnificative exemple ale participării păsării la ritualul funerar îl constituie practica găinii care se dă peste groapă, întâlnită în anumite comunități și contexte rituale din spațiul românesc. Această practică se înscrie într-un sistem de gesturi ceremoniale prin care comunitatea încearcă să reglementeze simbolic trecerea defunctului din lumea celor vii în lumea morților.
Găina poate fi înțeleasă, în acest context, ca un mediator între cele două lumi, participând la actul de separare și la restabilirea echilibrului comunitar. Prin integrarea sa în ritual, animalul domestic este desprins temporar din registrul cotidian și introdus într-un cadru sacralizat, în care gesturile și obiectele dobândesc semnificații ce depășesc funcția lor obișnuită.

Este important de subliniat că interpretarea acestui ritual trebuie raportată la specificul local și la explicațiile oferite de comunitățile care îl practică. Sensurile pot varia, iar funcția găinii nu trebuie redusă la o singură interpretare universală. Din perspectivă etnografică, valoarea sa constă tocmai în această capacitate de a articula relația dintre gospodărie, moarte, sacrificiu și continuitatea vieții.

Material documentar realizat de: dr. Liviu Olteanu, muzeograf Muzeul Olteniei Craiova, Secția de Etnografie.

Foto: Cercetare și documentare teren, 07.03.2024, Gogoșița, Dolj.

Bibliografie selectivă: Ghinoiu, Ion, Panteonul românesc, Dicționar, București, Editura Enciclopedică, 2001.

 

 

Sursa informațiilor Muzeul Olteniei.