Lacul, vulpea și brățara: diagnostic arheologic la Chitila-Fermă

 

Lacul, vulpea și brățara: diagnostic arheologic la Chitila-Fermă

Zilele de vară timpurie ale unei toamne târzii prevesteau o experiență arheologică memorabilă. Ne-am încărcat mașina cu instrumentele specifice – de la cazma la dronă – și am plecat spre sit, să efectuăm un diagnostic arheologic.

Ajungi acolo prin Livada din Mogoșoaia, peste lac de Palatele Brâncovenești. Este un sit care aparține administrativ de această comună (cod LMI: IF-I-s-A-15214.08/09), dar se numește... Chitila-Fermă. Pentru că era cândva mai aproape de Chitila și, tot cândva, pe acolo era și o fermă. Acum este acoperit de arbuști țepoși și de câteva tone de gunoaie, majoritatea tăioase. Doar perspectiva lacului, populat de stuf galben-mătăsos și de păsări care cântă din aripi, mai acoperă din imaginea amenințătoare.

Situl a fost nivelat în mare parte cu buldozerul prin anii ’70, pentru construirea livezii care a rămas verde până la începutul mileniului curent, apoi s-a dizolvat încet înapoi în pământul care i-a susținut creșterea. Restul a fost utilizat ca lemn de foc. Din sit a rămas o mică parte, spre lac, cercetată parțial și cu întreruperi de arheologul Vasile Boroneanț, începând cu 1982 și până în 2004.

Știm de la el că avem de-a face cu un tell neo-eneolitic – o movilă formată din sate succesive. Avem suficiente date ca să spunem că acolo s-au stabilit primii oameni acum circa 7300 de ani, iar ultimii care au construit case pe movila deja formată au dispărut în urmă cu aproximativ 6000 de ani.

Au trecut mulți ani – de la ei până la noi, de la ultimele săpături până la cele care trebuiau să urmeze. Metodele de cercetare au evoluat și pot fi puse astăzi în slujba noastră pentru a cunoaște mai mult, preferabil conservând în același timp ceea ce încă se mai păstrează.

Am săpat mai mult intuitiv, pornind de la planurile săpăturilor din anii ’80 și raportându-ne la un stâlp de curent, care pe atunci era falnic și drept, iar acum e rupt și căzut pe panta dinspre lac. La circa doi metri spre vest de el apărea, pe planurile vechi, o secțiune arheologică. Pe ea o voiam, pentru că scopul nostru era să verificăm stratigrafia sitului fără a afecta depozitele arheologice intacte (dacă mai exista așa ceva).

Iar asta se poate face doar dacă sapi acolo unde au săpat deja alți arheologi și te uiți, din săpătura lor, la ceea ce au lăsat nesăpat. Noi le spunem profile stratigrafice. Din ele înțelegi evoluția geologică pe verticală – în acest caz, influențată decisiv de oamenii din trecut.

Șansa a fost de partea noastră. În partea superioară am descoperit resturi de pereți arși de la ultima casă construită pe acest loc; urmează aproximativ 1,5 m de straturi formate prin activități umane îndelungate, iar la bază apare vegetalul preistoric – nivelul de sol pe care au călcat primii oameni neolitici ajunși pe aceste meleaguri.
Între foarte vechi și mai puțin vechi, am putut observa crâmpeie din satele suprapuse: podele de locuințe din lut bătătorit, resturi de pereți din chirpici nears, zone menajere și pasaje în care se mai prindeau, ici-colo, oase, cioburi ceramice, scoici sau pietre.

Am găsit profilul, dar a trebuit să-l împărțim cu vulpea – care, deși plecase, era prezentă în tot și toate. Vizuinile recente, goale, se intersectau cu unele vechi, colmatate. Și, cum se întâmplă de obicei în arheologie, cele mai spectaculoase artefacte apar acolo unde te aștepți mai puțin. De data aceasta, în umplutura unei vizuini colmatate: o brățară eneolitică din cupru, conservată în mare parte – prima descoperire de acest tip în această regiune.

Obiectivul major era să colectăm probe organice (oase, scoici, cărbune) din cât mai multe niveluri, pentru a le trimite la un laborator unde vor fi datate absolut prin metoda radiocarbon. Ceea ce am și reușit. Mai durează până vom avea aceste date, pe care plănuim să le publicăm împreună cu celelalte descoperiri.
Până atunci, însă, avem un diagnostic clar: situl de la Chitila-Fermă încă are potențial.

Resturile materiale ale unor oameni care au trăit acum milenii, pe malul lacului de lângă Mogoșoaia, sunt încă acolo – fragile, dar vii, ascunse sub gunoaie recente, așteptând din nou lumina.
Poate că într-o zi, va fi pus în valoare pentru public, iar cine se va plimba pe acolo va afla un fragment din istoria acestor locuri, îmbinând cunoașterea cu liniștea unei după-amieze la marginea lacului.

*Cercetare realizată de o echipă formată din arheologi de la Muzeul Municipiului București și Universitatea din București, în baza autorizației pentru diagnostic arheologic nr. 49/17.02.2025, emisă de Ministerul Culturii.

** Finanțare printr-un grant al Ministerului Cercetării, Inovării și Digitalizării, CNCS – UEFISCDI, proiect nr. PN-IV-P2-2.1-TE-2023-0876, în cadrul PNCDI IV.

 

Sursa informațiilor Muzeul Municipiului Bucureşti - Palatul Suțu.