Despre încondeierea ouălor

Atelier de încondeierea ouălor FOTO Complexul Muzeal Moldova

 

Vopsirea ouălor se face după anumite reguli respectate an de an. Potrivit etnografilor, în lumea satului românesc acest ritual are mai multe valenţe.

 

Etnograful Ovidiu Focşa, de la Muzeul Etnografic al Moldovei, a explicat pentru „Adevărul“ elementele unui ritual foarte important din perioada Sărbătorilor Pascale.

 

„Datina cea mai întâlnită a Paştilor este aceea de a face ouă roşii şi ouă încondeiate. În baza vechilor credinţe (cosmogonice şi solare) legate de apariţia lumii, urzirea timpului ar fi avut legătură cu oul primordial, hiperbolizat, ce pluteşte pe apele oceanului. Odată cu trecerea timpului, oul a devenit un simbol creştin, bazat şi pe suportul legendelor apocrife devenind emblema acestor zile de sărbătoare. Faptul că este asociat Învierii lui Hristos, a făcut din oul roşu un element nelipsit de la masa de Paşti“, spune etnograful.

 

Potrivit specialistului, în jurul acestui ritual au apărut numeroase legende. „Una dintre ele vorbeşte despre lupta continuă ce se dă între Dumnezeu şi Diavol, despre Urzirea Lumii, şi în care, găocile ouălor sfinţite aruncate pe apa Sâmbetei sunt principala dovadă că Paştele a sosit, astfel încât Diavolul se opreşte din lucrarea sa, de distrugere a omenirii. Cea mai răspândită este legenda ce face referire la prezenţa celor trei Marii – a Mironosiţelor, în vinerea patimilor, la baza crucii, unde se află Mântuitorul răstignit. Au venit să-l jelească, aducând cu sine ouă, ca prinoase, pe care le aşează la picioarele Lui, înroşite de sângele jertfit. În amintirea acestui moment, Iisus a poruncit oamenilor, să vopsească ouă în amintirea răstignirii Sale“, explică etnograful.

 

 

În ceea ce priveşte vopsirea ouălor, „se face după anumite reguli respectate an de an. Astfel în săptămâna mare, în joia sau vinerea mare, uneori şi sâmbăta, în mare taină, cu rugăciune şi post, se începe această muncă migăloasă, femeile fiind foarte atente, o parte din ouă, cele mai frumoase, vor fi duse la slujba de Înviere, pentru sfinţire“. Ofrandele sfinţite erau mâncate apoi în cele trei zile de Paşti, iar ouăle din coş „participau la o serie de datini pascale: spălatul pe faţă, dimineaţă, înainte de răsăritul Soarelui, spargerea şi ciocnirea lor rituală, schimbul de daruri între tineri, oferirea lor copiilor ce umblau din casă în casă cu vestea anunţării Învierii Domnului sau erau puse pe morminte, în credinţa de a anunţa evenimentul“. 

Specialistul explică şi care sunt culorile cele mai folosite pentru încondeierea ouălor şi ce reprezintă ele. „Alături de roşu, folosit în nuanţe domolite (culoarea vitalităţii), se foloseşte culoarea galbenă, (lumina Soarelui, grânele înspicate, dar şi paloarea cerii), verdele (speranţa şi renaşterea), negru (eternitatea)“, spune etnograful. Ouăle roşii „erau folosite în rituri de fertilitate, simbolizând renaşterea naturii, însoţind sărbătorile de primăvară legate de începutul noului an agricol. Ouăle vopsite în galben erau date de pomană de sufletul morţilor“.

Şi liniile de pe ouăle pascale aveau o semnificaţie în lumea satului: „liniile, longitudinale sau transversale de pe suprafaţa oului, aveau un înţeles anume, simbolizând viaţa - cea verticală şi moartea, cea orizontală. Timpul, eternitatea, a fost redat schematizat prin linia în spirală“.

În ceea ce priveşte ornamentele pictate pe ouă, ele aveau anumite înţelesuri, nu erau redate întâmplător. „Legate de cosmogonia populară, avem ouă ce au pictate simboluri ca: Soarele, Luna, Steaua ciobanului. Cele creştine, sunt o constantă a acestor zile, apar ouă cu motive ca: mielul cu crucea, crucea şi floarea Paştelui, brâul Maicii Domnului, cârja popii biserica. Cele mai multe, au ornamente legate de preocupările imediate ale ţăranilor: agricultura şi creşterea animalelor: uneltele gospodăreşti (fierul plugului, rariţa, grebla), şi cele ale industriei specific feminine (motivul cârligului, vârtelniţa) la care se adaugă elemente zoomorfe şi fitomorfe (coarnele berbecului, unghia caprei, creasta cocoşului, laba gâştei, ciocul berzei, urechea iepurelui, reprezentate după principiul pars pro toto) sau (frunza de arţar, brad, salcâm, stejar, trifoi)“, explică etnograful ieşean.


Sursa informaţiilor Adevărul - Autoare: Simona Stanciu.