Conferinţa ARA 16: Cui aparţine patrimoniul?

JOI, 23.04.2015
CUVÂNT DE DESCHIDERE 09.00

Gheorghe MĂNUCU-ADAMEŞTEANU, Raluca Iuliana POPESCU, Ingrid POLL (Muzeul Municipiului București), Virgil APOSTOL (Muzeul Naţional de Istorie a României, Bucureşti), Dan MOHANU (Universitatea Națională de Arte, Bucureşti), Mihai CONSTANTINESCU, Andrei SOFICARU (Institutul de Antropologie „Francisc J. Rainer", București)
Cercetările arheologice din anul 2014 la biserica Sf. Gheorghe Nou din București. 09.30

Ioana Maria PETRESCU (Universitatea „Spiru Haret", Bucureşti)
Tentativă neizbutită de transfigurare a unui simbol, într-un proiect inedit de modernizare a vechiului Teatru Naţional. 10.00

Vechiul Teatru Naţional a ocupat, de-a lungul existenţei sale de aproape un secol, un loc aparte în peisajul şi viaţa Bucureştilor. Considerat, chiar şi de occidentalii aflaţi în trecere prin capitală, ca unul dintre edificiile frumoase ale Europei, Teatrul a fost mai mult decât o clădire cu valoare arhitecturală, întruchipând, înainte de toate, speranţa în redeşteptarea naţională şi aspiraţiile unei lumi care vedea în cultură calea firească spre modernizare.

La începutul veacului XX, cu trei decenii înainte de distrugerea sa inutilă, monumentul, a cărui imagine devenise o adevărată emblemă a oraşului, trecea totuşi, în opinia unora, ca necorespunzător. Un proiect inedit – întocmit de Paul Smărăndescu, unul dintre arhitecţii care s-au străduit să salveze Teatrul Naţional de vecinătatea sufocantă a Palatului Telefoanelor – ilustrând o tentativă de extindere şi transformare stilistică discutabilă a aspectului exterior, risca să ducă la înlăturarea edificiului din poziţia de reper al urbei.
Aurora TÂRȘOAGĂ, Marko PUDAR (Credo Design, București)
Conservarea monumentului paleocreștin de la Niculițel. Ruinele cetății medievale Turnu (Turris). 10.30

Bazilica paleocreştină cu martiricon datează de la sfârşitul secolului IV – începutul secolului V, d. Chr. şi este un tip de edificiu unic în mediul european creştin. Ruinele bazilicii au fost păstrate ca vestigii arheologice de mare valoare într-o clădire de protecţie poligonală, construită de Direcţia Monumentelor în 1993. Din cauza stării de degradare a acestei construcţii de protecţie, dar şi a formulei arhitecturale necorespunzătore unei funcţiuni muzeale, în 2012 s-a impus demararea de către Consiliul Judeţean şi Muzeul de Istorie şi Arheologie Tulcea a unui amplu proiect de restaurare şi reabilitare a clădirii de protecţie şi a sitului aferent. Prin proiectul aflat în curs de implementare s-au prevăzut îmbunătăţiri semnificative ale situaţiei existente: refaţadizarea corpului de protecţie, amenajarea piaţetei publice aferente monumentului şi dotarea cu tehnologii de ultimă oră pentru a oferi un parcurs şi o experienţă muzeală completă. Din punct de vedere arhitectural am optat pentru folosirea adecvată a materialelor specifice locului: învelitoare din olane, placări cu piatră, ziduri din piatră „dobrogene”.
Mihail ZAHARIADE (Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan", Bucureşti), Lucian MUREȘAN, Ioana CREȚULESCU (București)
Praetorium din castrul de la Drajna de Sus: între cercetare și posibilități de restaurare. 11.00

Comunicarea prezinta rezultatele obținute din cercetarea edificiului între anii 2011-2013 și ananliza datelor stratigrafice și arhitecturale care conduc la o datare mai nuanțată a suprafeței cercetate. Totodată autorii încearcă să reconstituie pe baza analogiilor din alte provincii imperiale configurația clădirii comandantului (praetorium).
 
pauză
11.30

Cătălin I. NICOLAE (Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan", Bucureşti)
Patrimoniu arheologic, patrimoniu fotografic. 12.00

Cezara MUCENIC (Muzeul Municipiului București)
Cazinoul din Constanţa - un monument pe nedrept abandonat. Istoria locului și a clădirii. 12.30

Clădire marcă a oraşului port, Cazinoul se află pe o platformă extinsă în mare, a malului sudic a peninsulei Constanţa. Oraşul-port la Marea Neagră a cunoscut mai multe etape distincte în evoluţia lui istorică: TOMIS perioada greacă antică și perioada romană; sub autoritatea Imperiului Bizantin numit CONSTANŢIA, păstrează statutul de important centru politic şi comercial ca și în perioada genoveză. Orașul decade în perioada când numit KÜSTENDJE era parte a Imperiului Otoman. Un grad de dezvoltare cunoaște odată cu concesionarea dreptului de a construi şi exploata portul, unei companii engleze. Compania construiește și primul local pentru distracţie – Cazina – cu sală pentru teatru, baluri, concerte.

Istoria modernă a început în 1879 când CONSTANŢA devine parte a României. Urmează etapele de constituire a orașului adică: autorități, regulamente, transformări urbanistice și arhitecturale. S-a susținut accentuarea funcţiunii de staţiune balneară, drept care s-a construit localul pentru băile în mare şi în 1892 clădirea II, pentru Cazină. În 1902, numit prefectul Constanţei, inginerul Scarlat Vârnav impulsionează major activitatea edilitar-urbanistică, printre noile construcții prevăzându-se și Cazinoul. În 1903 Parlamentul aprobă hotărârea Consiliului Comunal de a împrumuta de la Casa Creditului Judeţean, pe termen de 40 de ani, suma necesară pentru lucrări edilitare și construirea clădirilor de interes public printre care Cazinoul Comunal.

În urma licitației arhitectul Daniel Renard a realizat proiectul iar pentru structura de susținere a clădirii s-a implicat inginerul Anghel Saligny și serviciul construirii portului, conform cerinței Consiliului Tehnic Superior, care a verificat proiectul. Între anii 1904-1911 s-au desfăşurat etapele construirii clădirii Cazinoului realizată de Serviciul de construcţie al Portului – clădirea sub nivelul solului; antrepriza Frangulea şi Moscovici – clădirea de la nivelul solului; întreprinderea E. Prager şi D. Biller – mobilierul. În anul 1911 a fost inaugurat oficial Cazinoul Comunal din Constanţa, devenind clădirea simbol a orașului. După 1948 intervențiile de schimbare parțială a funcțiunii, de adaptare la noile cerințe aberante ale unui oraș de graniță asociate cu dezinteresul autorităților, au dus la starea gravă în care se află, în pofida calității remarcabile tehnice, constructive și arhitecturale a clădirii.
Victor BUNOIU, Octavian ROGOZEA (Direcția Județeană pentru Cultură Timiș)
Punerea în valoare a patrimoniului arheologic descoperit în urma cercetărilor arheologice din Timișoara. 13.00

Cristina GEORGESCU (Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan", Bucureşti), Vlad VORNIC(Agenția Națională Arheologică, Chișinău)
Conservare versus distrugere. Cuptoarele de olărie medievale de la Vorniceni. 13.30

Există, de câţiva ani, un interes aparte pentru conservarea in situ a unor instalaţii mai speciale: cuptoarele de olărie. Săpăturile arheologice aduc la lumină destul de des aceste tipuri de instalaţii care aparţin diverselor epoci. Acestea sunt săpate, în cea mai mare parte, în solul viu.

Conservarea acestui tip de instalaţii este încă la început de drum. Problemele care apar în procesul de conservare sunt multiple. Procesul de conservare restaurare ca şi cel de expunere şi mentenanţă trebuie să ţină seama de o serie de factori. Modul de abordare a intervenţiilor de conservare şi restaurare, ca şi mentenanţa unui asemenea sit necesită o abordare specială.
Ștefan IONESCU-BERECHET (Universitatea din București)
Aspecte inedite cu privire la crucile de piatră din Câmpulung-Muscel. 14.00
 
Câmpulungul poate fi numit, pe bună dreptate, orașul crucilor votive de piatră, căci peste 50 de asemenea exemplare străjuiesc de sute de ani curțile bisericilor și intersecțiile străzilor. Printre ele, un loc aparte în istoria acestei vechi capitale a Țării Românești îl ocupă Crucea Jurământului, în fața căreia depuneau jurământul de învestitură județii, conducătorii din vechime ai urbei. Acest adevărat „hrisov de piatră”, care cuprinde vechile privilegii acordate orășenilor de către Domnie, se păstrează astăzi în dublu exemplar: crucea lui Duca Vodă din 1674, încastrată în fațada casei Ionescu-Berechet, și copia sa, din 1790, aflată în Piața agroalimentară a orașului. Prezenta comunicare își propune să evidențieze câteva aspecte inedite privind acești numeroși martori tăcuți ai istoriei orașului, pe baza documentelor inedite de arhivă, a studiilor publicate și a cercetărilor pe teren. Sunt analizate: amplasamentul crucilor votive, perioada și circumstanțele ridicării lor, hramurile cărora le erau închinate, dimensiunile și motivele ornamentale, propunându-se totodată și o serie de identificări cu privire la ctitorii acestora. Se încearcă de asemenea reconstituirea parțială a acestor aspecte, în cazul unor cruci astăzi dispărute. Nu în ultimul rând, este lansat și un semnal de alarmă în privința stării de degradare avansată în care se găsesc astăzi crucile votive din Câmpulung-Muscel.
pauză 14.30

Anamaria MORTU (Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu", Bucureşti)
Patrimoniul industrial: trei istorii mai puțin cunoscute. 15.00

După 1862, dezvoltarea unui centru industrial în perimetrul Bucureştiului a fost favorizată de afluxul de oameni ce se orientează spre capitală, compensând pentru început lipsa unor resurse naturale precum şi a unor căi de comunicaţie corespunzătoare.

În acest context, până la construirea unei linii ferate, care să permită crearea unor reţele de aprovizionare profitabile şi adoptarea unei legislaţii care să încurajeze întregul proces, numărul investiţiilor rămâne nesemnificativ.

Cu excepţia stabilimentelor statului (capabil să le susţină financiar şi necondiţionat) cele câteva fabrici înfiinţate cu fonduri particulare în primele două decenii după Unire, printre care şi Turnătoria Effingham. Grant et. comp. Belvedere (1863), Uzinele Lemaître (1864) sau Uzinele E Wolff (1877) sunt sortite fie unui faliment rapid, fie unei existenţe asupra căreia planează permanent incertitudinea, reflectând într-o mare măsură parcursul sinuos al industriei metalurgice.

Pentru început, situaţia economică şi politică instabile condiţionează supravieţuirea acestor investiţii, de capacitatea de adaptare la cerinţele pieţei într-o continuă schimbare, de buna gestionare a resurselor şi mai puţin de nivelul tehnologic ridicat sau calificarea celor implicaţi. Istoriile puţin cunoscute şi pline de paradoxuri ale celor trei fabrici, alături de patrimoniul industrial, pe nedrept marginalizat, fac parte şi ele, de mai bine de un secol din memoria oraşului.
Ruxandra NEMȚEANU (Universitatea „Spiru Haret", Bucureşti), Adina SPOIALĂ, Irina NEMȚEANU (București)
Bulevardele Carol I - Elisabeta și radiografia unei restaurări: imobilul Pilidi, București. 15.30

Hanna DERER (Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu", Bucureşti)
Patrimoniu cultural internaţional: arhitectura părţilor beligerante. 16.00

Inevitabil orice conflict armat îşi pune amprenta asupra identităţii culturale a părţilor implicate, fapt reflectat mai ales de către oraşele aflate, la propriu şi la figurat, pe câmpul de luptă, oraşe care înregistrează pierderi şi cunosc ulterior procese de reconstrucţie. Dincolo însă de acest gen de fenomen (manifest, vizibil şi lizibil la scara întregii aşezări umane în cauză), uneori, războaiele intervin într-un mod determinant asupra unui imobil – oarecare la origine – care, astfel, ajunge, în mod aparent (?) paradoxal să aparţină, (şi) altfel decât în sensul regimului juridic de proprietate, în egală măsură celor înfrânţi şi învingătorilor. Studiul de caz din Bucureşti propus pentru susţinerea afirmaţiei anterioare, ilustrează, în consecinţă, felul în care conflagraţiile şi efectele acestora unesc, fără voia lor, adversari care, astfel, determină emergenţa unui patrimoniu cultural comun mai multor state, naţii sau comunităţi. O locuinţă, menită să reprezinte meritele comanditarului şi astfel să contribuie la oglindirea succesului înregistrat de familia acestuia şi-a schimbat proprietarul şi menirea, funcţionînd, pentru o vreme, ca reşedinţă de ambasador, fiind apoi extinsă cu ambasada propriu-zisă, pentru ca, după război, să fie ocupată efectiv de cei victorioşi şi transformată într-un centru cultural, nu fără ca rezistenţa faţă de noul regim politic să se facă simţită, desigur extrem de subtil, în arhitectura etapei respective. O evoluţie istorică deosebit de bogată pentru un singur şi simplu imobil şi care a încetat de mult să fie relevantă doar pentru România.
 
Cristina SUCALĂ (Asociaţia Studenţilor şi Doctoranzilor Români din Franţa, Paris), Ina STOIAN, Ilinca PĂUN-CONSTANTINESCU (Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu", Bucureşti), Dragoș DASCĂLU (Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca)
Proprietatea, prerogativă sau pretext? Aproprierea patrimoniului industrial: cazul Petrila. 16.30

Unde începe și unde se termină proprietatea publică? Cum este ea înțeleasă și cui ar trebui să servească? Ce se întâmplă în cazul patrimoniului industrial unde situația devine mult mai complexă? Cum se declină proprietatea și apartenența și cum funcționează împreună aceste două nuanțe?

Pentru a încerca să răspundem acestor întrebări în cazul proiectului „Patrimoniul industrial ca sursă de regenerare. Cazul Petrila” și să definim impactul pe care problematica apartenenței acestui patrimoniu o implică, vom porni de la definiția dreptului de proprietate dată de legislația în vigoare. Vom încerca apoi să înțelegem cum este privită noțiunea de apartenență a patrimoniului de către instituțiile menite să îl protejeze, precum ICOMOS și convențiile europene ce privesc patrimoniul, iar în cele ce urmează, le vom aplica pe cazul Exploatării Miniere Petrila, un caz a cărui evoluție poate fi privită din acest punct de vedere.

Proiectul „Patrimoniul industrial ca sursă de regenerare. Cazul Petrila” este în derulare din 2012, începând să fie cunoscut pe plan național ca inițiativă de regenerare urbană post-industrială ce își propune să demonstreze și să convingă administrația locală de faptul că salvgardarea și reutilizarea unui patrimoniu industrial poate contribui la revitalizarea unei comunități mult mai mult decât simpla demolare prevăzută în cadrul proiectului de închidere a minei.

În cei trei ani de activitate au fost organizate trei ateliere internaționale care au urmărit gradual, de la analiză, repertoriere, documentare, la propunere de strategii, acompanierea administrației în demersurile necesare, proiecte de pre-fezabilitate votate în unanimitate în Consiliul Local, la ateliere participative ce au presupus implicarea comunității locale în acest proces. În momentul de față, situl exploatării miniere și obiectivele sale cele mai importante sunt în curs de clasare. Pe parcursul acestei perioade, aparatul administrativ local a afișat o susținere doar la nivel declarativ a proiectului, în timp ce conducerea minei, atașată de acest sit, s-a implicat activ în procesul de salvgardare.

În momentul de față, deși Mina Petrila se găsește în procedură de clasare, și deci ar trebui să fie protejată conform legii 422 (art. 18, paragraful 2), autorizația de demolare pentru obiectivele clasate nu a fost anulată și se poartă un joc mediatic local la nivel declarativ pe acest subiect.

În tot acest proces, noțiunile de proprietate și de apartenență au jucat și continuă să joace un rol important: pe de-o parte este scuza folosită de Primăria Petrila pentru a argumenta incapacitatea de a ajuta, pe de altă parte noțiunea de apartenență nu se extinde suficient, sau putem spune că se află într-o fază de dezvoltare rudimentară la nivelul locuitorilor Petrilei.

Diferența de nuanță între proprietate și apartenență duce de fapt la necesitatea ca aceste două noțiuni să se susțină reciproc. Scopul ultimului atelier organizat în octombrie 2014 a fost tocmai acela de a iniția o dezvoltare a sentimentului de apartenență și apropriere de către locuitorii Petrilei a acestui patrimoniu industrial. Intervenția timp de o săptămână asupra fostei stații de pompe, o clădire aflată la limita dintre oraș și incinta minei, de a o învesti cu o cu totul alta funcționalitate și semnificație – noul Centru PompaDOU, iar apoi participarea la inaugurarea ei – o prezență pe sit determinată de un cu totul alt scop decât cel obișnuit – au contribuit la începutul unui asemenea fenomen de apropriere. Peisajul patrimoniului industrial din Petrila, ce poate fi extrapolat la nivel național în afara câtorva cazuri fericite, este unul al ambiguității dintre proprietate publică și privată, interes public și privat (de care dă dovada administrația publică), asociată unei lipse de instruiri a populației în acest domeniu, al drepturilor de care dispune și de care se poate bucura, al aproprierii și al apartenenței acestui patrimoniu. Interesul public ar trebui să servească celor ce sunt reprezentați de către administrație: localnicilor Petrilei. Rezolvarea acestor ambiguități este un factor cheie în salvgardarea patrimoniului din România.
Dan IONESCU (Institutul Național al Patrimoniului, București)
Ipoteze asupra tipologiei arhitecturale a bisericii dispărute a Cloașterului din Câmpulung-Muscel și asupra insulei urbane din care făcea parte. 17.00
 
Pornind de la câteva constatări – aparent fără legătură între ele – privind bisericile din Câmpulung-Muscel și Curtea de Argeș, am ajuns la câteva ipoteze privind tipologia arhitecturală a bisericii dispărute a Cloașterului din Câmpulung-Muscel și asupra insulei urbane din care făcea parte.

VINERI, 24.04.2015

Romeo GHEORGHIȚĂ (Universitatea Națională de Arte, Bucureşti)
Aspecte ale cercetării istorice, stilistice şi de analiză tehnologică pentru picturile şi decoraţiile murale interioare şi exterioare de la Casa Fronius din Sighişoara, sec. al XVII-lea. 09.00

Acest articol prezintă cercetarea ce a pus în evidenţă aspecte ale arhitecturii şi ale decoraţiei edificiului, care înscriu Casa Fronius în tipologia caselor din oraşele transilvănene, în perioada secolelor XVI-XVII. Analiza realizată în cadrul procesului de restaurare desfăşurat, a reprezentat o posibilitate de cunoaştere a modurilor autentice de amenajare şi decorare a locuinţelor burgheze urbane, specifice zonei.

Construcţia prezintă importanţă istorică arhitecturală, iar acest aspect este amplificat de faptul că este parte a unui sit istoric UNESCO – Cetatea Medievală Sighişoara, înscris în Lista Patrimoniului Mondial. Monument istoric clasat, Casa Fronius, contribuie la rândul său la valoarea cetăţii, prin vechimea şi autenticitatea planului casei, a volumetriei sale, a amplasamentului dar şi datorită materialelor, tehnicilor de construcţie şi decorare.

În urma procesului de cercetare s-au descoperit şi conservat numeroase aspecte tipologice preţioase specifice construcţiilor de acest fel, din aria central europeană. Încăperile de reprezentare au păstrat bolţi cu profile ornamentale elaborate, realizate din mortare de var, fiind însoţite pe ziduri de picturi murale armonios colorate cu elemente vegetal-florale, asemănătore celor păstrate şi în interiorul Casei cu Cerb. În ceea ce priveşte faţadele de la stradă ale Casei Fronius, acestea erau decorate şi sunt asemănătoare cu faţadele caselor din Braşov, Sibiu şi Cluj etc. În urma cercetării stratigrafice desfăşurate, s-au descoperit şi recuperat de sub numeroase straturi de văruieli diferite, imitaţiile de bosaje din piatră colorate, friza cu motive decorative la nivelul cornişei acoperişului şi o inscripţie centrală ce menţionază anul reconstrucţiei casei, „1697”. Tehnica murală analizată, este de origine romanico-gotică, o variantă de pictură cu var şi uneori cu adaos de liant (Kalkfrescomalerei). A fost o tehnică folosită în aria central europeană, în Austria şi Germania – transmisă în diferite variante până în Renaştere sau chiar mai târziu, în zona Transilvaniei. Toate aceste elemente decorative descoperite şi conservate în interiorul şi exteriorul casei Fronius din Sighişoara sunt reprezentative şi contribuie la valoarea de monument a clădirii. Recuperarea şi conservarea acestor componente artistice completează imaginea de simbol a casei Fronius, pentru arhitectura locuinţelor de oraş, din timpul Renaşterii transilvănene.
Dan MOHANU (Universitatea Națională de Arte, Bucureşti), Ileana MOHANU (CEPROCIM S.A., București), Ioana GOMOIU (Universitatea Națională de Arte, Bucureşti)
Perspective de supraviețuire în comunitate a bisericilor de lemn: două cazuri noi. 09.30

Dacă ansamblul bisericilor de lemn din România constituie un patrimoniu vast, a cărui notorietate în creştre nu este totuşi pe măsura preocupărilor pentru conservarea lor, ctitoriile din lemn pictate în frescă alcătuiesc o categorie relativ restrânsă, prea puţin explorată şi ameninţată cu dispariţia. În vreme ce monumentele ecleziale din lemn decorate al secco îşi găsesc corespondent în civilizaţia popoarelor slave din centrul şi nordul Europei, bisericile româneşti din lemn pictate în frescă, deopotrivă în interior şi în exterior, reprezintă un patrimoniu unic, cu o problematică de conservare aparte. Poate supravieţui un asemenea patrimoniu într-o comunitate care pare a se fi înstrăinat de propriul trecut şi de proprile-i valori? Pot supravieţui in situ vechile biserici de lemn în condiţiile unor probleme de conservare aparent insolubile? În cazul nostru incompatibilitatea dintre materialul lemnos al arhitecturii bisericii şi materialele minerale ce compun decoraţia murală în frescă a generat degradări specifice accentuate de absenţa unui program de conservare. Această realitate a constituit punctul de pornire al unui proiect care îşi propune realizarea unor tehnici de conservare care să răspundă problemelor majore privind salvarea bisericilor de lemn împreună cu ansamblul lor de pictură murală. Sunt supuse atenţiei două cazuri neabordate până acum din patrimoniul judeţului Vâlcea: biserica de lemn din Ioneştii Govorii şi biserica de lemn din Amărăşti.

Biserica de lemn Sf Nicolae din Ioneşti (Ioneştii Govorii), ctitorită la 1770, a fost refăcută în parte de popa Gheorghe şi enoriaşii la 1836. Refacerea bisericii de lemn a însemnat îmbrăcarea parţială în zidărie a bisericii de lemn şi acoperirea interiorului cu un program iconografic zugrăvit în frescă (în parte pe lemn, în parte pe zid). Echipa zugravilor pare a fi fost aceeaşi care a împodobit în interior şi exterior biserica de lemn din Urşi: Gheorghe, Ioan şi Nicolae. Biserica de lemn Sf. Nicolae din Amărăşti a fost ridicată în cătunul Săliştea la 1766 sau 1767. În ciuda stării de conservare precare, abandonată şi spoliată în ultimele decenii, biserica îşi păstrează arhitectura suplă, îmbogăţită de sculptura consolelor şi a stâlpilor pridvorului. Pisania greu descifrabilă de deasupra intrării în naos consemnează anul unei prime refaceri, la 1802, de către popa Oprea Amărăscu şi diaconul Ioan. Celei de-a doua refaceri, la 1841, i se datorează decoraţia în frescă din interiorul bisericii.
Stefano D'AVINO (Università degli Studi "Gabriele d'Annunzio", Chieti - Pescara)
Villa Adriana: alcune questioni di metodo su conservazione e reintegrazione in ambito archeologico. 10.00
 
Valeria MONTANARI ("Sapienza" Università di Roma)
Alcune considerazioni sul restauro negli anni Trenta in Italia: la 'liberazione' del Teatro di Marcello in Roma . 10.30

Sergius CIOCANU (Ministerul Culturii, Chișinău)
Protejarea patrimoniului cultural în Republica Moldova (1991-2014). 11.00
 
Comunicarea se referă la distrugerea sistemului de protejare a patrimoniului cultural al Republicii Moldova în anii ‘90 ai secolului al XX-lea, precum și la eforturile depuse în 2010-2014 de reconstituire a acestui sistem și de implementare a convențiilor internaționale în domeniu ratificate de Republica Moldova.

pauză 11.30

Sergiu MUSTEAȚĂ (Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă", Chișinău), Ion TENTIUC (Muzeul Național de Istorie a Moldovei, Chișinău), Ion URSU (Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Științe din Moldova, Chișinău)
Despre unele descoperiri arheologice recente în cetatea medievală Soroca (2012-2014). 12.00

În anii 2012-2014 cercetătorii de la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”, Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei şi Centrul de Arheologie al Institutului Patrimoniului Cultural al Academiei de Ştiinţe din Moldova, în parteneriat cu mai multe instituții științifice și specialişti din România, au efectuat investigaţii la cetatea Soroca, în cadrul unui proiect de restaurare a fortificaţiei medievale din piatră.

Situată la un vechi vad al Nistrului, cu punct de straja, vamă de trecere (după unii autori, încă de la începutul secolului al XV-lea – din anul 1419) şi cu fortificaţie, iniţial din pământ şi lemn, apoi de zid, cetatea de la Soroca a constituit un element foarte important în strategia de apărare a hotarelor de răsărit ale statului medieval moldovenesc. Edificată iniţial din pământ şi lemn pentru a opri invaziile devastatoare ale tătarilor, cetatea de la Soroca a devenit unul dintre cele mai importante puncte de apărare ale hotarelor țării şi contra puternicilor imperii și regate ale timpului – Imperiul otoman și Regatul polonez, dar și împotriva expedițiilor de jaf ale cazacilor. Totodată, cetatea de la Soroca, în toată perioada medievală, a constituit un element important în lupta pentru controlul segmentului moldovenesc al căilor comerciale internaţionale care legau Marea Neagră de oraşele din Europa Centrală şi de Nord (hanseatice).

Cercetările au avut drept scop descoperirea de noi elemente constructive şi/sau de arhitectură în vederea utilizări acestora în procesul de restaurare şi consolidare a cetăţii de piatră; evidențierea succesiunilor stratigrafice pentru precizarea etapelor de edificare a fortificației (fortificațiilor - ?) de pământ și lemn; corelarea acestor etape cu perioada de construire a cetății de zid; identificarea (în măsura posibilităților oferite de metodele arheologice) unor perioade de refacere a cetății de piatră, etc.

Investigațiile arheologice au fost efectuate atât în incinta cât şi în extramurosul cetăţii, au condus la descoperirea unor straturi culturale, dar şi a unor complexe de locuit şi gospodăreşti, din eneolitic, epoca bronzului tardiv sau Halstattului timpuriu, şi din perioada medievală. Astfel, rezultatele investigațiilor arheologice din ani 2012-2014 au furnizat noi informații asupra problemei datării fortificațiilor de pământ şi lemn, cât și a celei din piatră. În zona cercetată de noi au fost identificate două șanțuri de apărare care, fie au aparținut la două sisteme de fortificații diferite fie sunt două șanțuri ale unei singure cetăți. Conform materialului numismatic provenit din complexele date, putem stabili perioada când au fost dezafectate construcțiile și anume în timpul domniilor lui Bogdan al III-lea și Ștefăniță al IV-lea. Astuparea șanțurilor a survenit în urma pierderii importanței defensive a cetății de pământ și lemn ca rezultat al construcției cetății de piatră.

Autorii săpăturilor din anii 1968-1969 au considerau că cetatea de zid de la Soroca ar fi fost construită de Petru Rareș în cea de-a doua domnie (1541-1546). Descoperirile monetare, analiza dinamicii și logicii evenimentelor militaro-politice de la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul celui următor, ne permit a înainta ipoteza că pregătirile lucrărilor (identificarea arhitecților și meșterilor) au avut loc în ultimii ani de domnie lui Ștefan cel Mare. Construcția a fost continuată de urmașii lui direcți – Bogdan al III-lea și Ștefăniță al IV-lea, iar Petru Rareș efectuând și el unele lucrări, probabil de reparație. Considerăm că investigațiile arheologice la cetatea medievală Soroca merită a fi continuate pentru a rezolva problemele de interes științific, importante pentru reconstituirea corectă și obiectivă a istoriei naționale.
Virgil APOSTOL (Muzeul Naţional de Istorie a României, Bucureşti), Ștefan BÂLICI(Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu", Bucureşti)
Rezultate preliminare ale cercetării arhitectural-arheologice de la Cetatea Soroca. 12.30

Daniel SPÂNU (Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan", Bucureşti)
Necropolele Poenești-Vârtișcoiu. Problema identitară. 13.00

Radu-Alexandru DRAGOMAN (Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan", Bucureşti), Sorin OANȚĂ-MARGHITU (Muzeul Național de Istorie a României, București)
Cercetări arheologice în colonia de muncă forțată din perioada comunistă de la Galeșu (Dobrogea). 13.30

Corina TOMA (Muzeul Țării Crișurilor, Oradea)
Interogații privind modul de constituire a tezaurelor de argint dacice. 14.00
 
pauză 14.30

Cristina LABO (Universitatea de Artă și Design, Cluj-Napoca)
Iconostasul pictat de Vasile Zboroschi (1752) - redescoperirea aspectului original prin intervenţiile de conservare-restaurare.  15.00

Problema protejării patrimoniului mobil, a cărui listă de evidență nu este completă, este cu atât mai accentuată în cazul obiectelor de uz bisericesc, cu cât autoritățile se amestecă rareori în deciziile ierarhiei ecleziastice, iar aceste obiecte au un rol funcțional în practicile cultului. Lipsa desăvârşită a inventarelor şi a documentației „restaurărilor” fac imposibilă o verificare a modului în care obiectele sunt păstrate de către posesori, iar pentru rezultatele acestor acțiuni nu se răspunde niciodată.

Acesta este şi cazul iconostasului care până în urmă cu trei ani se găsea în biserica „Adormirea Maicii Domnului” din cimitirul Mănăştur, Cluj-Napoca, fiind folosit și reparat ca orice altă piesă de mobilier, în ciuda faptului că valoarea sa era cunoscută, fiind considerat de către istoricii de artă ultima lucrare a marelui pictor arădean Ștefan Tenețchi, din 1798.

Acţiunile de salvgardare a iconostasului au fost declanşate doar în momentul în care parohia a hotărât înlocuirea sa cu unul nou. În acel moment, la iniţiativa domnului acad. Marius Porumb, Muzeul Mitropoliei Clujului a acceptat să îl ia în custodie și să permită personalului secţiei de conservare-restaurare a Universităţii de Artă şi Design Cluj-Napoca să înceapă intervenţiile de conservare-restaurare necesare.

În fiecare etapă de lucru o mai mare parte din istoricul controversat al obiectului s-a dezvăluit, informații dintre care se numără: atribuirea eronată a execuţiei artistice lui Ştefan Teneţchi (iconostasul fiind semnat de Vasile Zboroschi), succesivele mutări, dezasamblări şi montări necorespunzătoare ale pieselor, sau acoperirea în procent de 90% a suprafeţei iconostasului cu vopsele, lacuri şi alte materiale care modifică drastic aspectul estetic original.

În urma demontării s-a consolidat opinia asupra valorii istorico-artistice de necontestat a acestui obiect, dovedindu-se a fi cel mai vechi iconostas de acest tip prezent în judeţul Cluj şi împrejurimi, datând din 1752, păstrat în întregime. Din punct de vedere estetic, pe măsură ce lucrările de conservare-restaurare avansează, prin operaţiuni de curăţare a materialelor care acoperă originalul, pictura și policromia descoperite surprind prin îmbinarea armonioasă a caracteristicilor iconostasului brâncovenesc cu tendinţele baroc ale vremii. În ceea ce privește modalitatea de expunere a iconostasului după finalizarea lucrărilor de conservare-restaurare, s-a dovedit a fi deosebit de dificilă găsirea unei soluții care să satisfacă atât necesitățile care țin de conservarea materialelor, cât și cele estetice, iconostasul fiind, oricum, lipsit de o mare parte din semnificația sa prin amplasarea într-un alt spațiu decât planul de separație a naosului de altar dintr-o biserică.
Vlad MITRIC-CIUPE (Universitatea „Spiru Haret", Bucureşti)
Arhitectul Iancu Atanasescu - 50 de ani în slujba monumentelor din Oltenia. 15.30

În cadrul cercetării noastre „Arhitecții români și detenția politică 1944-1964”, am identificat până în prezent peste 150 de profesioniști ai breslei întemnițați din motive politice, cazurile prezentând o complexitate și diversitate fantastică. Dacă ne referim strict la absolvenții de dinainte de 1944, putem face o separare rapidă între cei cu o carieră constistentă până la momentul instaurării regimului comunist și diplomații anilor 1930-1940 care erau în plină detentă profesională. Comunicarea noastră va prezenta parcursul (profesional și concentraționar) arhitectului Iancu Atanasescu (1894-1980), diplomat al Facultății de Arhitectură în 1926, șef al serviciului tehnic al Comisiunei Monumentelor Istorice regionala Oltenia (1927-1948), șef al Serviciului Tehnic din cadrul Mitropoliei Olteniei (1948-1957), șef de atelier la Institutul de Proiectări Regionale Craiova (1957-1974), persecutat de către regimul comunist vreme de 20 de ani (1944-1964).
Constantin Bogdan STANCIU (Universitatea „Spiru Haret", Bucureşti)
Planurile de hotărnicie, un fond documentar insuficient cercetat. 16.00

Orice studiu al patrimoniului din mediul rural – fie că urmăreşte istoria unei aşezări, a unei biserici ori a unei foste curţi boiereşti – ar trebui să includă printre instrumentele de cercetare planurile de hotărnicie. Aceste documente cartografice, datând din secolul al XIX-lea şi prima parte a secolului XX, se dovedesc adeseori o sursă preţioasă de informaţii cu caracter inedit. Importanţa lor este cu atât mai mare în cazul unor ansambluri de arhitectură, civilă sau religioasă, dispărute sau foarte degradate. Comunicarea îşi propune să aducă în discuţie câteva planuri de hotărnicie care, prin conţinutul lor, îmbogăţesc cunoaşterea istoriei unor monumente, servind astfel la reconstituirea corectă a evoluţiei lor.
 
SÂMBĂTĂ, 25.04.2015
MASA ROTUNDĂ cu tema Cui aparține patrimoniul? 10.00
 
Gheorghe Alexandru NICULESCU (Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan", Bucureşti)
De la proprietari la oamenii pentru care patrimoniul are valoare.

Patrimoniul ca proprietate a statului sau ca proprietate privată deţinută cu limitări impuse de stat se confruntă în ultimele decenii cu suprapunerea unor norme internaţionale peste legislaţia locală şi cu situaţii concrete în care monumentele sunt protejate mai curând de oameni care nu au fost delegaţi de instituţii să facă acest lucru, oameni a căror relaţie cu ceea ce apără nu poate fi corect descrisă nici ca proprietate, nici ca reprezentare a proprietarilor. Voi explora această relaţie pornind de la noţiunea de heritage community, propusă de Convenţia de la Faro, şi de la cea de pietas, aşa cum a fost înţeleasă de Gianni Vattimo.
 
Șerban STURDZA (Fundația Pro Patrimonio), Dana RAICU (Alternativa pentru Monumente)
Conacul Neamţu, Olari: un abandon greu de explicat.

Conacul familiei Neamţu de la Olari, comuna Pârşcoveni, judeţul Olt, aparţine în prezent Uniunii Arhitecţilor din România, căreia i-a fost donat în anul 2007, în speranţa că o instituţie cu prestigiul şi posibilităţile UAR să poată să efectueze demersuri de restaurare şi refuncţionalizare a imobilului, cu fonduri proprii sau externe. Din punct de vedere valoric, conacul este un imobil monument istoric clasa B, care a fost restaurat în perioada anilor 1930 sub conducerea arh. Iotzu, după un proiect al lui Ion Mincu (boierul Constantin Neamţu având legături de rudenie cu Constantin Neamţu – întemeietorul Băncii Comerciale a Craiovei, cel pentru care Ion Mincu a realizat Banca Craiovei - monument istoric – prin care a ajuns si la Ion Mincu). Începând din octombrie 2013, prin acţiuni de voluntariat s-au întreprins mai multe demersuri, reuşind cu resurse minime sa realizeze lucrări de conservare în regim de urgenţă, să să stopeze degradările şi chiar să se igienizeze o parte din spaţii, multe din aceste lucrări realizându-se cu fonduri obţinute din valorificarea unei resurse primare : terenul pe care se află acum conacul. Pentru ilustrarea tuturor acestor acţiuni au fost realizate 3 stadii fizice: unul la momentul preluării, unul în momentul în care grupul Alternativa Pentru Monumenten împreună cu arh. Serban Sturdza au început să coordoneze diverse acţiuni, şi unul la începutul anului 2015, pentru ilustrarea evoluţiei situaţiei conacului.
Vlad THIERY (Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu", Bucureşti)
Patrimoniul. O perspectivă comercială.

Tema „Al cui este patrimoniul / Cui aparţine patrimoniul” ridică, implicit, o problemă legată de proprietate. Or, după cum ştim, dreptul de proprietate implică două componente inseparabile: unele care ţin de drepturi şi altele de obligaţii. Cu alte cuvinte, întrebarea enunţată poate fi desfăcută în două chestiuni, ce este bine să fie tratate întotdeauna împreună: cine beneficiază de patrimoniu? şi cine are grijă de patrimoniu?

Problemele apar când cele două întrebări au răspunsuri diferite, respectiv relevă o ruptură între beneficiari şi responsabili. De cele mai multe ori, când beneficiarii patrimoniului nu sunt şi responsabili de protecţia şi conservarea sa, acesta devine, de fapt, al nimănui. Câtă vreme patrimoniul nu este apropriat de comunitate, şansele de a fi conservat şi integrat unui circuit aparţinând realităţii actuale sunt considerabil reduse.

În acest context, se pune problema în ce măsură patrimoniul poate reprezenta o valoare în societatea contemporană, în mecanismele cererii şi ale ofertei. Prezintă patrimoniul atribute ce pot deveni valoare traductibilă comercial? Există şanse ca o cercetare ce are în vedere unele criterii de piaţă să releve rezultate interesante şi posibil de integrat în strategii viitoare.

Privită în perspectivă antrepenorială, arhitectura se înscrie în principiile „creaţiei distructive” (Schumpeter). Actul edificării presupune o întemeiere pe baze noi, fie acestea unele de semnificaţie. În decursul istoriei, preluarea unor structuri sau a unor situri constituite s-a făcut fie în baza unor criterii evident pragmatice – prin folosirea unor elemente construite existente, fie a continuităţii de existenţă într-un anumit loc.

Epoca postmodernă chestionează principiile creaţiei distructive asociate progresului modern şi (re)valorizează elemente ale trecutului într-o cheie mai degrabă comercială, ce vizează satisfacerea unor tendinţe nostalgice. Am putea asocia începuturile „industrializării” acestei tendinţe cu materializarea universului Disney şi parcurile tematice ce au cucerit, în a doua jumătate a secolului douăzeci, Statele Unite şi, apoi, (aproape) întreaga lume.

Includerea patrimoniului construit în dezvoltările urbane a devenit un „must” pentru societatea de consum. Acesta s-a impus ca un element esenţial în construirea identităţii unui loc. Construcţiile şi structurile existente sunt astăzi puse în valoare, sunt integrate în circuitul contemporan. La rigoare, ele sunt „fabricate” pentru a contribui la construirea identităţii unui loc. Chestiunea autenticităţii este de multe ori eludată, dându-se întâietate elementelor de diferenţiere care crează povestea unică – esenţială pe piaţa concurenţială. Aceasta este una din componentele esenţiale ale brandului de loc. Municipalităţile, regiunile sau chiar statele îşi construiesc identitatea bazându-se pe patrimoniul lor, în încercarea de a-şi câştiga şi menţine locul în lumea globalizată. „Citirea” patrimoniului este făcută în cheie postmodernă la diferite niveluri de semnificaţie, în funcţie de nivelul de pregătire al receptorului. În acest sens, o abordare comercială a elementelor construite valoroase poate avea efecte benefice în acţiunea de conservare a patrimoniului câtă vreme satisfacerea sentimentelor nostalgice nu duce la o pervertire a sa.
Imola KIRIZSÁN, Bálint SZABÓ (Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca)
Cui aparține patrimoniul structurilor portante istorice?

Structurile portante istorice susțin subansamblurile arhitecturale și componentele artistice ale clădirilor istorice. Listate ca și monumente istorice, clădirile istorice dispun de valori de patrimoniu, ce sunt, prin lege, protejate.

Evident, cele mai spectaculoase valori de patrimoniu aparțin componentelor artistice (picturi murale, lemn pictat, piatră sculptată, stucaturi etc.), dar sunt apreciate și subansamblurile arhitecturale (tâmplării, pardoseli etc.).

Structurile portante nu arareori sunt considerate fără valori de patrimoniu, cu ocazia intervențiilor forțând transformări brutale la structuri portante, pe parcursul încercărilor de a ridica siguranța monumentelor istorice la nivelul normelor actuale pretinse construcțiilor contemporane.

În Transilvania zeci de poduri sunt transformate, introducând subansambluri de protecție a planșeelor casetate, denaturând imaginea șarpantelor istorice câteodată de 4-500 ani vechime.

Altă dată sunt înglobate în zidării portante centuri și sâmburi de beton armat, eliminând o parte din materialul istoric, provocând modificări esențiale de fizica construcției, degradând nu arareori valori de patrimoniu ale structurilor portante, care sunt deopotrivă conceptuale, materiale și tehnologice. În lucrare sunt puse în discuție valorile de patrimoniu ale structurilor portante istorice, modul lor de protejare, respectiv responsabilitatea care revine membrilor echipei de intervenție (șefului de echipă: arhitecților, restauratorilor de componente artistice, inginerilor de structuri portante și de instalații) în a proteja valorile de patrimoniu ale structurilor portante istorice.
Alexandra TEODOR, Cătălina BULBOREA (Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu", Bucureşti)
Implicarea societății civile și a statului în protecția și promovarea patrimoniului construit.

Pornind de la premisa că patrimoniul – ca materie şi semnificaţie – aparține celor care se ocupă de el într-o măsură poate chiar mai mare decât publicului larg, adesea indiferent faţă de acest subiect, ne propunem să răspundem temei-cadru „Al cui este patrimoniul?” analizând evoluția din ultimii ani a principalilor actori din domeniul documentării și protecţiei patrimoniului construit: instituţiile de stat şi societatea civilă. Inventariind diferitele organizaţii şi instituţii, tipurile de activități desfăşurate de acestea (documentare, intervenție primară, conservare, restaurare, popularizare etc.), teritoriile predilecte de acţiune, sursele de finanţare, categoriile de monumente vizate cu precădere, categoriile de public-ţintă, precum şi efectele acestor activităţi asupra comunităţilor locale şi nu numai, vom încerca o radiografiere a demersurilor recente în domeniu, precum şi identificarea celor mai vulnerabile categorii de patrimoniu, în care se simte necesitatea unor preocupări mai substanțiale.
 
Mihaela IACOB (Institutul de Cercetări Eco-Muzeale, Tulcea)
Ibida - Slava Rusă: patrimoniul arheologic între incoerența legii și nepăsarea autorităților.

Eugen-Marius CONSTANTINESCU (Muzeul Județean Buzău)
Monumente istorice din județul Buzău în pericol.

Judeţul Buzău avea în Lista monumentelor istorice din 2004 876 de poziţii, din care 494 situri arheologice, 326 monumente de arhitectură şi 55 monumente memoriale. În acea listă am operat corecturi la 180 de poziţii situri arheologice, am propus 153 de noi situri arheologice şi un monument de arhitectură. Din siturile arheologice propuse au fost introduse în Lista 2010 numai 16. Spitalul Brătianu a fost introdus în listă încă în 2007, dar din păcate interese meschine l-au adus acum într-o stare deplorabilă.

Dintre monumentele de arhitectură civilă urbană din municipiul Buzău – 26 poziţii, din care 14 case, între care nu am inclus şi construcţiile din Complexul Marghiloman – o bună parte au dispărut sau se află într-un stadiu avansat de degradare. Cine sunt duşmanii care distrug patrimoniul istoric construit? În primul rând nepăsarea! Apoi proprietarii. Şi nu în ultimul rând, instituţia care are misiunea oficială de a veghea la păstrarea acestei moşteniri – Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu.
PREZENTAREA PROIECTULUI
Roșia Montană, studiu și proiect de restaurare urbană a pieței centrale , Alexandra Stoica

Prezentat ca lucrare de diplomă în cadrul Școlii de specializare, proiectul a urmărit formarea unui scenariu posibil de restaurare și valorizare a centrului istoric al Roșiei Montane, localitate minieră importantă din munții Apuseni, un bun cultural arhitectural și arheologic aflat sub amenințarea unui proiect minier gigant a cărui implementare ar duce invariabil la dispariția localității.

Având ca obiect de studiu un fond construit valoros, care reflectă evoluția urbană și socială a comunității de-a lungul secolelor XVIII-XX, proiectul de restaurare urbană pornește de la analiza țesutului istoric, identificarea tipologiilor arhitecturale și a modului în care formele stilistice urbane s-au suprapus peste arhitectura tradițională specifică, a tehnicilor de construcție, pentru a se concentra ulterior asupra caracterului pieței centrale și a formelor de alterare a arhitecturii istorice în urma intervențiilor recente (lacune urbane, reconfigurări atipice de fațade istorice, alterații cromatice etc.). Soluția proiectului de restaurarea urbană este rezultatul unui proces critico-artistic care are la bază principiile Teoriei Restaurării, a lui Cesare Brandi, teoretician italian care a influențat semnificativ modul de percepere și de fundamentare a restaurării contemporane în Europa (cu accent pe păstrarea autenticității evoluției istorice, minima intervenție și compatibilitatea materialelor noi cu cele tradiționale existente). Intervenția a urmărit menținerea caracterului centrului istoric înțeles ca organism în continuă schimbare, punând accent pe conservarea autenticității clădirilor istorice valoroase așa cum ne revine în prezent, dar și pe soluții de restaurare și intervenții noi care să pună în valoare potențialul pieței istorice în asonanță cu principiile conservării centrelor istorice în contextul european actual.
VERNISAJUL EXPOZIȚIEI
„Cui aparține patrimoniul?" - fotografii de Ionuț Vasiu / prezintă Sorin Onișor

LANSARE
Caiete ARA, nr. 6, Bucureşti, Ed. ARA, 2015.

PREZENTARE DE CARTE
Mariana Cristina Popescu, Hellenistic and Roman Pottery in pre-Roman Dacia (2nd century BC - 1st century AD) / prezintă Iulian Bîrzescu 14.30
 
COCKTAIL

Sursa informaţiilor: http://simpara.ro/simpozionul-a-r-a-16-577.htm.