Ştiinţă pentru toţi: Descoperiri arheologice din România - luna Septembrie 2024 - VIDEO

1. Câteva informaţii despre Tezaurul (de fapt, nişte bare monetare) de la Crasna/Bodzakraszna, Pasul Buzău/Bodzai-szoros, Covasna/Kovászna.

A fost descoperit în anul 1887. Barele de aur, realizate între anii 367-375, aparțineau monetăriei romane din Sirmium (azi Sremska Mitrovica/Сремска Митровица/Srijemska Mitrovica/Szávaszentdemeter/Syrmisch-Mitrowitz/Sremska Mitrovița, Vojvodina). Cum au ajuns aceste bare într-un deal de lângă Sita Buzăului/Szitabodza poate nu vom afla niciodată.

Tezaurul provine, foarte probabil, dintr-un transport de aur oficial. Se presupune că ar fi putut fi niște subsidii acordate vizigoţilor din partea Imperiului Roman. Dar, după mărturia retorului Themistius, în anul 369 AD, după ce împăratul Valens a încheiat pace cu Athanaric (împăratul goților thervingi-vizigoți), împăraţii romani nu au mai plătit tribut anual goţilor. O altă presupunere ar fi, că tezaurul ar fi fost ascuns în Transilvania, de vizigoții ce colonizaseră regiunile extracarpatice din România de azi, de teama hunilor...

Sursa informațiilor Tudor Duică.

2. Restoration must go on!

#archaeology #archaeologylife #romanheritage #adayinthelife #sliceoflife #calugareniarchaeologicalpark #romanarchaeology #romanfort #romanempire #roman #romans #smallfinds #worldheritage #régészet #regeszet #rómaibirodalom #arheologie #imperiulroman #világörökség #patrimoniunesco #restoration #pottery

Sursa informațiilor Centrul de Cercetare a Limesului Roman MJM / Római Limeskutató Központ MMM.

3. Stema Moldovei (variantă) de la M-rea Bistrița. Recuperare prin restaurare: Olimpia Mureșan - Oradea

Sursa informațiilor Adrian Andrei Rusu.

4. This is a great example of how geophysics can be a powerful tool and aid in archaeology, helping to uncover hidden features and enhance our understanding of the past!

Porolissum

More about it here: https://www.researchgate.net/.../367280063_Geophysical...

Sursa informațiilor Alexandru Hegyi.

5. Misterele satului dacilor din nord, o așezare unicat în România. Arme și cel mai mare depozit de piese de fier descoperit la noi în țară

6. „Dacă vom urmări structura unui tratat clasic de istoria artei, cum ar fi cel al lui Virgil Vătășianu, constatăm că ceea ce istoricii de artă au socotit „sculptură” a fost numai statuie ori lespede funerară, în timp ce la arhitectură s-au tratat doar pietrele care compuneau structuri închegate ori cu cioplirea aparte, de obicei dincolo de simplitatea unor profile aranjate în retragere.

Nu s-a ajuns nicicum la detalii ori la încadrări stilistice mai subtile ori mai precis departajate cronologic. Tot ce a fost prea simplu, dar reflecta aceleași timpuri, cu extensia „artei comunizate”, nu a fost socotit interesant și, drept urmare, nu se putea compara cu nici o mărturie nouă. Este fără dubiu că în Evul Mediu și perioada imediat următoare (Premodernă) necesitatea inginerească s-a dublat mereu cu un tip de realizare concretă, care intră perfect în „stilistică” și, implicit, în „artă”. La rândul lor, arhitecții (cu declarații consemnate la Putna ) au inoculat subversiv ideea că pietrele nu reprezintă relicve istorice respectabile decât atunci când sunt mari și fățoase; cultura lor îngăduie înțelegerea proveniențelor ori ar conține ceva „mesaje” repede de perceput. Toate celelalte se puteau tratarisi liber și, dacă se putea, profitabil la nivel gregar, în ziduri de reconstrucții. Se ascundea, aproape fără nici o pudoare științifică, lipsa competențelor în față relicvelor de arhitectură. Este o deficiență gravă de școală, care trebuie imputată arhitecților și nu (re)constructorilor care le urmau indicațiile.
Nici arheologii dedicați prin locul de muncă particular, cercetării monumentelor, nu au folosit tratamente diferite. Ceea ce definește la fel de grav o întreagă epocă și o carență de sensibilitate incredibilă la „relicva” ori „documentul istoric” individual, de natură materială. Ca să înțelegem lipsa de atenție față de pietrele profiate a arheologilor care ne-au precedat, este suficient să parcurgem monografia bisericii de la Rădăuți, publicată relativ recent. În care monografie nu există nici un singur fragment de piatră lucrată, regăsită prin șanțuri, care lipsă „s-a compensat” însă, absolut nejustificat, cu o abundență de imagini ale picturii interioare ori de la evenimente festive. Pietrele erau „resturi arheologice”/istorice tridimensionale, în timp ce panourile de frescă nu ar fi trebuit nici o clipă să intre în sfera de luminare a unui arheolog. Și mai particular, tratarea spoliilor antice de la Bistrița într-un studiu separat, dovedește peremptoriu că nu toate pietrele din aceeași clasă de obiecte au fost luate în atenție, pentru a face loc unor ample considerații legate de ipoteticele raporturi cu Bizanțul. Dar putem repede privi și către noianul de șantiere ale altor arheologi „de top” ai zilelor noastre, în care toate pietrele istorice par să fie ciumate și nici pe departe atât de valoroase ca niște buze de oale. Nu este doar o „tradiție” foarte păcătoasă de abordare moștenită, ci perdeluirea unei adânci necunoașteri a „oaselor de construcții” medievale.”

Sursa informațiilor Adrian Andrei Rusu.

7. Pe cine înșelăm? Bistrița, „migrația” unui motiv decorativ. Sus: laterala mormântului zis a lui Alexandru, fiul lui Ștefan cel Mare; jos, stânga - timpanul portalului naosului (sec. XV-XVI?); dreapta - fereastră de pe sudul naosului (product of DMI).

Sursa informațiilor Adrian Andrei Rusu.

8. De când Dobrogea a devenit parte din regatul României și până în ultimele 2 decenii, istoricii și arheologii au fost complet dezinteresați de moștenirea arheologică și istorică otomană, turcă, tătară etc.

Fortificațiile otomane ale Constanței în primul sfert al sec 19.

Zidul mai alb de deasupra celui roman (Termele romane) e aproape sigur o rămășiță a zidului otoman de incintă.

Aici se vede și fundația zidului. Aproape sigur a fost restaurat de cel puțin o dată.

Aceste scări sunt susținute de un fost mic bastion otoman?

Fragment de zid otoman care susține faleza, nu departe de scările din poza precedentă.

Tot ce era descoperit arheologic ca aparținând de epoca otomană era ignorat, aruncat sau în cel mai bun caz ascuns în depozitele muzeelor. Așa a fost în interbelic, așa a fost și în epoca comunistă. Am auzit povești despre cât de mult disprețuiau arheologii romaniști (sau medieviști) care săpau în Dobrogea urmele culturii otomane. Epoca otomană nu își găsea locul în istoria locurilor noastre. Așa cum a fost ignorată și la Timișoara, Giurgiu sau Brăila, spații care s-au aflat secole sub turci. La câte muzee dobrogene ați văzut vreo sală dedicată epocii otomane? Adică vreo 500 de ani de istorie. Acum, dacă e să fim corecți, fenomenul e întâlnit și la bulgari, sârbi sau greci, care au păstrat resentimente. Există și o excepție. Ungaria. Ungurii au făcut „pace” cu moștenirea otomană, pe care azi și-o asumă și nu se feresc să vorbească de ea. Și să îi facă loc în muzee.

De când am tot lucrat despre istoria fortificațiilor din România, m-au preocupat și cetățile otomane România. Mai toate au fost distruse – practic șterse de pe fața pământului - ca urmare a înțelegerilor din Tratatul de la Adrianopole (sept 1829). Cetatea bastionară a Hârșovei, care înconjura întreg orașul, plus fortul, botezat azi în mod eronat „Carsium” (nu acelea sunt ruinele anticului Carsium), a Măcinului, Isaccei, Tulcei, Constanței au fost efectiv aruncate în aer iar locuitorii încurajați să refolosească piatra și cărămida. La fel fortificațiile Brăilei, Giurgiului sau Turnu. De aceea ele nu au prea lăsat urme la sol. Amintirea lor a dispărut o dată cu dispariția locuitorilor turci. Interesul arheologic a fost zero după 1878.

Singurele surse care au mai rămas sunt unele planuri militare din epocă făcute de ruși, germani sau otomani. Dar pe care nu le-a căutat nimeni până recent. Istoricul Mihail Anatoli Ciobanul a descoperit (înainte de războiul din Ucraina) în arhiva militară de la Moscova planuri unice și extraordinare cu cetăți otomane dispărute (din Dobrogea sau din alte părți). Arheologul Aurel Stănică de la Muzeul din Tulcea, e și el unul dintre puținii arheologi preocupați de vechile fortificații otomane dobrogene. La fel, ar trebui să îl menționez și pe directorul micului muzeu din Hârșova, Constantin Nicolae.

În sfârșit, postarea era de fapt despre fortificațiile otomane ale Constanței. Dacă frontul principal, care apăra peninsula, constând din 3 bastioane puternice din piatră, dublate cu șanț, au dispărut complet, zidurile care apărau orașul dinspre mare, mai apar pe ici-colo. Și nimeni nu știe ce sunt. Unii cred că sunt romane. Alții că sunt moderne. Unele au fost refolosite/reconstruite în ultima sută de ani, peste fundațiile vechi, să sprijine faleza. Dar în alte locuri se păstrează intacte. Precum părțile de deasupra termelor romane. Eu bănuiesc că baza unor trepte dinspre portul Tomis e rămășița unui bastion. Sper, că or să descopere și alți exploratori urbani constănțeni fragmente din zidul care înconjura peninsula istorică pe coama falezei. Atenție suprapunerea peste poza G-Earth nu e absolută, fiind bazate pe un desen militar din 1829. Sigur sunt și multe erori.

Sursa informațiilor Radu Oltean.

130. Descoperiri arheologice din România - luna Septembrie 2024 - VIDEO - Partea I

Pe aceeași temă:

1. Opinii: Despre Monumentul Unirii și arheologia care nu s-a făcut în jurul lui

2. Opinii: Despre părțile rușinoase al arheologiei albaiuliene

3. Opinii: Despre arheologie, influență și patrimoniul care va dispărea

Ştiinţă pentru toţi

LINK EXCHANGE

duminică, 6 octombrie 2024

Descoperiri arheologice din România - luna Septembrie 2024 - VIDEO - Partea II

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu