În urmă cu multe zeci de mii de ani, oamenii peșterilor s-au întâlnit cu mamifere care astăzi nu mai sunt: hiene, mamuți lânoși, rinoceri lânoși sau urși de peșteră.
Povestea URȘILOR DE PEȘTERĂ (URSUS SPELAEUS, fam. URSIDAE ) începe în urmă cu 400.000 de ani și se termină în timpul ultimei mari glaciațiuni, când se consideră că aceștia au dispărut, adică cu peste 20.000 de ani în urmă. Având ca loc de hibernare peștera, schelete ale urșilor de peșteră s-au găsit pe teritoriul Europei, din Spania, Franța, Germania și până în Rusia. În România, au fost identificate schelete de Ursus spelaeus în mai multe locații, cea mai cunoscută fiind Peștera Urșilor (Chișcău, jud. Bihor) unde au fost găsite 140 de cranii de urs. Cu toate că au fost animale de talie mare, putând atinge greutatea de 400-500 de kg, cu un cap imens, cu frunte lată și dinți puternici (caninii superiori putând atinge
10 cm lungime) s-a presupus că au avut o dietă bazată pe vegetație. Studii mai noi sugerează însă că ursul de cavernă ar fi fost omnivor iar în unele zone chiar carnivor.
În ceea ce privește dispariția acestui mamifer, ultimele cercetări au emis ipoteza că folosirea peșterilor ca habitat și de către om ar fi avut o influență mult mai mare decât schimbarea climei și lipsa hranei.
Craniul și mandibula exemplarului de Ursus spelaeus expuse sunt databile în musterian (circa 60.000 î.Chr.) și au fost identificate în Peștera Popovăț în anii 1980. Aceasta se află în Cheile Carașului, (com. Iabalcea, Caraș-Severin, în legătură cu Peștera Comarnic) și se întinde pe o lungime de peste 1.000 m.
Dr. Livia Magina
Bibliografie:
Bjorn Kurten, The Cave Bear Story, 1976.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ursus_spelaeus
https://www.britannica.com/animal/cave-bear
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC45432/
https://journals.plos.org/plosone/article?id=10.1371/journal.pone.0206791
Sursa informațiilor Evenimente Muzeale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu