În imagine este dealul Ţuţuman din satul Glogoveţ, comuna Valea Lungă, judeţul Alba
În cetatea Glogoveţului, odinioară hălăduiau Urieşii. Şi ăştia erau atât de mari şi de cumpliţi, că dacă doreau o mămăligă de cină şi n-aveau sită să cearnă meiul, trimiteau un copil la vecini, în Munţii Sebeşului, să ceară cu împrumut.
Urieşii ăştia erau oameni ca şi noi, dar mai zdraveni, cu frunţile deasupra copacilor... Şi grăiau tot aşa, cum grăiesc Românii, dar mai curat. Urieşii aveau şi vite, cum au toţi creştinii, ciobăneau şi plugăreau. Că foamea tot cu pită se potolea şi atunci.
Fata Urieşilor, Rusalina, ciobănea în acea zi la Pârva. Era frumoasă, ruptă chiar din soare. Şi era tinerică şi fragedă, ca firicelul de cânepă la Sânziene. Şi cum se sbenguia ea, cu mieluşeii şi cu iezii pe colea, Smeii au pândit-o şi-au luat-o-n braţe tari de voinici, au urcat-o pe caii lor năzdrăvani. S-a sbătut sărmana ce-a fost modru, a ţipat înfiorată, ca muşcată de sălbătăciuni. Şi plângea cu amar, de-i curgeau lacrimile vale. Şi Smeii cu fata au luat-o în sus, pe lângă pânza de apă a Târnavei-Mici, spre Munţii Zişealului, unde-or fi ăia. Duduiau zările de copitele cailor bueştri.
C-o mână ce-i rămăsese slobodă, îşi rupse salba de mărgele de la gât şi lăsa şi ici şi colo câte-o mărgică iar cu ea cădea şi câte-o lacrimă, lacrimă bogată, puvoiu de durere, ca din ochiu de uriaş. Că fata Urieşilor de la Glogoveţ s-a mai întors sau nu, la părinţii şi soaţele sale, n-au mai avut ştire bătrânii. Însă mărgelele udate cu lacrimi au rămas. Şi cine le caută le găseşte şi astăzi, aici la Blaj, în lacul Chereteu, la Iclod, la tăuiştile de la Cetatea de Baltă, pe Câmpie, până în munţii Rodnelor. Şi mai dincolo!
(Alexandru Lupeanu Melin, Evocări)
Articol şi imagine preluate de aici: http://glogovet2012.blogspot.ro/2011/08/legenda-uriesilor-din-tutumanul.html
