Astăzi, când deja bancnotele se transformă într-o realitate tot mai desuetă, cedând tot mai mult terenul plăţilor cu cardul, originile monedei tind să devină din ce în ce mai obscure. Nu este mai puţin adevărat însă faptul că moneda a reprezentat una dintre invenţiile care au revoluţionat istoria omenirii, permiţând accelerarea schimburilor comerciale.
Fundamentul economic al apariţiei monedelor este reprezentat de faptul că într-o societate în care diviziunea muncii devine tot mai accentuată şi, prin urmare, indivizii sunt obligaţi să schimbe între ei diferite produse, apare necesitatea ca valoarea acestor mărfuri să fie măsurată într-un anumit fel. Treptat, una dintre mărfurile cele mai des utilizate obţine rolul de măsură a valorilor, astfel încât valorile tuturor celorlalte mărfuri sunt exprimate în funcţie de ea. Numeroase produse au ajuns să deţină rolul de măsură a valorii de schimb a celorlalte mărfuri, dintre care o tradiţie îndelungată au avut-o chiar animalele domestice. Astfel, atunci când Homer evocă schimbul de armuri dintre Glaukos şi Diomedes, din faţa Troiei, el aminteşte că armura de aur a primului valora o sută de tauri, în vreme ce platoşa celui din urmă nu ar fi preţuit mai mult de nouă boi (Homer Iliada6.234-236).
Datorită calităţilor lor fizice (rezistenţă, densitate ridicată etc.), metalele, îndeosebi cele preţioase precum aurul şi argintul, s-au impus drept măsuri ale valorilor de schimb ale mărfurilor. Foarte rapid, ele au căpătat şi funcţia de mijloc de schimb:oamenii nu doar că exprimau valoarea altor mărfuri în funcţie de diferite cantităţi de metal preţios, înlesnindu-le astfel trocul, ci preferau să îşi schimbe produsele cu metale preţioase, astfel încât, pe baza acestora să îşi poată cumpăra mărfurile de care aveau nevoie, dar care nu erau disponibile imediat.
Utilizarea metalelor preţioase atât ca măsură a valorii mărfurilor, cât şi ca mijloc de schimb, a cunoscut o îmbunătăţire continuă:metalele au fost turnate în lingouri care permiteau cântărirea lor cât mai facilă, iar balanţele utilizate pentru efectuarea schimburilor au devenit un accesoriu tipic pentru negustorii de profesie. În Babilonia, încă din mileniul al II-lea î.e.n. se ajunsese până acolo încât existau săculeţi de in, care conţineau o anumită cantitate de metal preţios, cântărită în prealabil. Săculeţii erau sigilaţi, la gura lor fiind înscrisă cantitatea de metal preţios conţinută. Proprietarii săculeţilor puteau să folosească săculeţii fie ca pe nişte monede, fie scoţând din interiorul acestora cantităţi mai mici de metal pe care îl cântăreau apoi pentru a efectua plăţi de un volum mai redus.
Diferenţa principală dintre monedă şi mijloacele metalice premonetare este reprezentată de faptul că pe monedă este aplicat un însemn al emitentului. Însemnul garantează că respectiva monedă are o anumită valoare, dată de faptul că, cel puţin teoretic, moneda conţine o cantitate fixă dintr-un anumit metal preţios. Garanţia pe care o oferă însemnul aplicat direct pe bucata de metal standardizată ca formă şi ca greutate face ca în cazul schimburilor să nu mai fie necesară cântărirea metalului preţios, ci simpla numărare a monedelor, un proces cu mult mai facil.
Deşi o inscripţie din vremea regelui asirian Sennacherib (705-681 î.e.n.) ar putea fi interpretată drept prima atestare a existenţei monedelor, faptul că piese de argint de tipul celor la care face referire documentul nu au fost descoperite până în prezent, precum şi alte interpretări posibile ale textului, pledează destul de convingător, cel puţin pentru moment, în defavoarea inventării monedei de către assyrieni.
În aceste condiţii, moneda a fost inventată cel mai probabil de către lydieni, făuritorii unui imperiu în vestul Asiei Mici, în sec. VII-VI î.e.n. În favoarea acestei afirmaţii pledează atât unele tradiţii greceşti, consemnate de filosoful Xenophanes din Colophon şi de istoricul Herodot din Halicarnas, precum şi descoperirile arheologice.
Dintre acestea, cea mai renumită rămâne până în ziua de astăzi tezaurul găsit în cadrul campaniei din 1904-1905 de către arheologul D.G:Hogarth de la British Museum, în interiorul celei mai vechi faze de construcţiei a tempului zeiţei Artemis de la Efes (probabil între 650 şi 600 î.e.n.). Acesta era compus din numeroase obiecte confecţionate din aur, argint şi fildeş, dar şi din mai multe lingouri şi monede de electron (aliaj al aurului cu argintului, prezent în stare naturală în vestul Asiei Mici şi denumit de antici leukos chrysos– „aur alb”). 91 dintre monede erau similare, având reprezentate pe avers capete şi labe de lei, doar 2 fiind diferite, reprezentările de pe acestea fiind interpretate drept capete de focă (în antichitate, focile erau destul de numeroase în Marea Mediterană;chiar şi în prezent mai există aproximativ 450-600 de exemplare).
Cele 91 de monede au fost interpretate ca aparţinând regatului Lydiei, dat fiind faptul că leul era simbolul acestui stat, iar celelalte 2 monede au fost atribuite cetăţii Phoceea, locuite în antichitate de greci ionieni (astăzi în apropiere de Izmir, Turcia). O parte dintre monedele lydiene consemnează şi primele legende monetare atestate istoric, „WALWEI” şi „KALI”, interpretate în prezent ca numele celor ce răspundeau de atelierele monetare.
Monedele de electron descoperite la Efes reprezentau diferite subdiviziuni ale staterului lydo-milesian (unitate de măsură a masei, echivalentă cu 14, 1 grame):jumătăţi de stater, treimi, şesimi, optimi, până la monede ce reprezentau a nouăzeci şi şasea parte dintr-un stater (având deci aproximativ 0, 14-0, 15 grame!). Fără îndoială că aceste monede de câteva grame şi cu un diametru de câţiva milimetri nu ajunseseră încă să fie folosite exclusiv prin numărare, fiind încă supuse unei cântăriri de fiecare dată când se efectua câte o tranzacţie. De aceea este probabil ca explicaţia pentru invenţia monedei de către lydieni să ţină nu atât de cauze economice, cât mai ales de motive metalurgice.
Electronul conţinea un procent variabil de aur şi argint, iar metodele de separare ale celor două metale constituente nu fuseseră încă descoperite. Astfel, piese din acest aliaj, de aceeaşi masă, aveau valori diferite. Cum însă aliajul era una dintre resursele cele mai importante ale regiunii şi trebuia totuşi valorificat, ideea stabilirii unei valori artificiale pentru toate piesele identice ca masă şi ca formă a fost una naturală. Convenţia privind valoarea pieselor de electron era garantată de autoritatea statală prin intermediul însemnelor de pe monedă[1]. Este interesant că acest aspect apropie foarte mulr primele monede din istorie de cele pe care le utilizăm şi noi în ziua de astăzi şi care, la rândul lor, au o valoare eminamente artificială, stabilită prin convenţie şi garantată de organul emitent.
Foarte rapid după apariţia monedelor lydiene, cetăţile greceşti de pe coasta estică a Mării Egee, aflate sub dominaţia regilor lydieni, au bătut propriile monede de electron. Miletul, Phoceea, Samosul şi Efesul se remarcă drept primele cetăţi care au preluat noua invenţie, fiind favorizate atât de apropierea faţă de centrul monetar lydian, cât şi de resursele proprii de electron.
La puţin timp însă, electronul a fost abandonat, cu unele mici excepţii (de pildă, cetatea greacă Cyzicus de pe malul sudic al Mării Mediterane bătea stateri de electron chiar şi după 250 de ani, în vremea regelui macedonean Filip al II-lea şi oratorului atenian Demostene). Tehnologia de separare a metalelor componente ale electronului fusese descoperită, astfel încât faimosul rege lydian Croesus adoptă un sistem bimetalic, bătând atât stateri de aur, cât şi de argint. Perşii, care cuceresc regatul lydian în 547 î.e.n., preiau o vreme monedele lydiene, după care bat propriile monede:dareicul de aur şi siglonul de argint. Utilizarea monedelor persane nu a fost uniformă, unele populaţii, precum cele din Asia Mică, fiind mai receptive în acest sens, în timp ce altele, precum cele din Mesopotamia, nu au făcut o practică curentă din folosirea noii invenţii. Chiar şi în aceste condiţii, dareicul de aur a fost prima monedă cu o largă arie de circulaţie, monede de acest tip fiind descoperite de pe malurile Mării Egee până în India.
Spre deosebire de monedele care circulau în Asia, grecii s-au limitat în general la a bate monede de argint, din cauza abundenţei relative a acestui metal faţă de absenţa aurului. Deşi tradiţia menţionează că primele monede din Grecia continentală ar fi fost bătute de tiranul Pheidon al Argosului, descoperirile arheologice relevă că Egina, unul dintre marile centre comerciale ale epocii, ar fi fost întâia cetate din Europa care să utilizeze monede proprii. La scurt timp, ea a fost urmată de Corint şi de Atena, şi apoi şi de alte cetăţi greceşti, astfel încât în jurul anului 500 î.e.n. monedele de argint erau o prezenţă destul de comună chiar şi în coloniile întemeiate în Sicilia şi sudul Italiei.
Deşi de-a lungul timpului au fost utilizate mai multe standarde monetare, treptat două dintre ele s-au impus ca cele mai importante:cel eginetan (1 drahmă=6, 1 grame) şi cel attic (1 drahmă=4, 3 grame). Monede bătute după acelaşi standard, chiar dacă aveau însemne diferite, aparţinând unor cetăţi diferite, puteau fi folosite ca fiind echivalente, cel puţin în principiu. Pe drept cuvânt, reputatul istoric al Greciei antice, Robin Osborne, observă că „deşi primele piese cu însemne ale unei mase metalice regulate par să fi fost turnate în Lydia, lumea greacă este cea care a preluat, dezvoltat şi extins conceptul de monedă.”
Unele dintre monedele care au circulat în bazinul egeean până la ridicarea Macedoniei ca mare putere au fost celebre datorită ariei lor de circulaţie şi notorietăţii obţinute. Ele erau adeseori denumite după reprezentarea de pe avers, astfel încât grecii se refereau la drahmele ateniene ca la „bufniţe”, iar la cele eginetane ca la „ţestoase”. În aceeaşi notă, a rămas celebră observaţia regelui spartan Agesilaos care, în 394 î.e.n., a trebuit să se întoarcă din Asia Mică, unde lupta împotriva perşilor, în Grecia, unde o coaliţie a Atenei, Tebei, Corintului şi Argosului, creată pe baza aurului distribuit cu generozitate de Marele Rege persan Artaxerxes al II-lea, ameninţa Sparta. Învingător în luptele din Asia Mică, Agesilaos ar fi spus că este obligat să se întoarcă în Grecia din cauza celor 30 000 de „arcaşi” ai lui Artaxerxes, făcând astfel referire la cei 30 000 de dareici folosiţi de regele persan pentru mituirea fruntaşilor din cetăţile elene, întrucât pe aversul dareicului era figurat un arcaş din Persia (Plutarh Artaxerxes20.4;Plutarh Apophtegmata Laconica2;Plutarh Agesilaos15.6).
Ca de obicei, şi sub aspectul monedei, Sparta s-a remarcat drept o cetate originală, adoptând ca mijloc de schimb bare de fier care, imediat, după ce erau scoase din foc, erau cufundate în oţet pentru a deveni casabile şi inutilizabile altfel decât în tranzacţii (Plutarh Lysandros17.2-3). Chiar dacă Plutarh glumeşte pe seama banilor de la Sparta, spunând că şi pentru cele mai mici târguieli ar fi fost nevoie de un car cu asemenea mijloace de plată (Plutarh Lycurgos9.1-2), se pare că barele de fier ale spartanilor au fost funcţionale pentru mai bine de trei sute de ani. Deşi anticii atribuiau utilizarea banilor din fier dorinţei legiuitorilor spartani de a împiedica răspândirea corupţiei în cetate (unde ar fi putut ascunde cineva averile strânse într-o monedă cu o valoare atât de scăzută?), acest aspect se datorează mai mult lipsei metalelor preţioase în sudul Peloponesului, compensată însă prin prezenţa unor importante zăcăminte de fier.
Banii de fier ai spartanilor demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie, una dintre caracteristicile care fac din monedă una dintre marile invenţii ale omenirii:posibilitatea ca valoarea de schimb a mărfurilor să fie exprimate prin intermediul unor obiecte similare, cu o valoare convenţională garantată printr-un însemn şi recunoscută ca atare de participanţii la schimburile comerciale, ca urmare a încrederii în emitentul obiectelor astfel însemnate.
În fapt, dincolo de importanţa ei economică, apariţia monedei a reprezentat un triumf al gândirii umane abstracte, o adevărată piatră de temelie aşezată la baza civilizaţiei occidentale.
Bibliografie selectivă
Jenks, Jeremy, „Chapters in the History of Money”, în „Financial Analysts Journal”, vol. 20, 1964, pp. 95-99.
Jenks, Jeremy, „Chapters in the History of Money:Chapter II. The Early Greeks and Ionians”, în „Financial Analysts Journal”, vol. 21, 1965, pp. 94-103.
Kagan, Donald, „The Dates of the Earliest Coins”, în „American Journal of Archaeology”, vol. 86, 1982, pp. 343-360.
Marx, Karl, „Capitalul”, vol. I, Bucureşti, 1948, p. 109-158.
Osborne, Robin, „Greece in the Making, 1200-479 B.C.”, Londra şi New York, 2009, p. 235-246.
Schaps, David, „The Invention of Coinage and the Monetization of Ancient Greece”, Ann Arbor, 2004.
Vargyas, Peter, „Sennacherib's Alleged Half-Shekel Coins”, în „Journal of Near Eastern Studies”, vol. 61, 2002, pp. 111-115.
Wallace, Robert, „The Origins of Electrum Coinage”, în „American Journal of Archaeology”, vol. 91, 1987, pp. 385-397.
[1]De fapt, există numeroase teorii cu privire la cauzele apariţiei monedei. Explicaţia prezentată în articol este cea care, în opinia autorului, este cea mai plauzibilă, în actualul stadiu al cercetării.
Autor Liviu Iancu
Sursa informaţiilor Historia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu