Uriaşul invizibil: Limes Transalutanus. O reevaluare la sud de râul Argeş, Autor: Eugen S. Teodor
Tradiţia populară pune fondarea marilor lucrări de apărare liniară din Câmpia Română pe seama uriaşilor, numiţi novaci (Zagoriţ 1914, 33). Nu despre Brazda lui Novac vom dezbate, în această carte, ci despre altă lucrare urieşească din sudul României – fosta graniţă romană din vestul Munteniei, cunoscută îndeobşte drept Limes Transalutanus. Nu am avut acest titlu de la început, măcar că nu ştiam că scriu o carte, ci mai degrabă spre sfârşit, când mi-a devenit limpede că uriaşul nostru din poveste a devenit o prezenţă atât de discretă încât cu greu mai poate fi observat.
Neplanificând o lucrare de istorie, nici de istoriografie, nu am intenţionat o prezentare generală a Limes Transalutanus. În beneficiul studenţilor, eventual al arheologilor care nu au mai vizitat chestiunea de mult, am să încerc totuşi o prezentare succintă a problematicii. Dezbateri punctuale despre ceea ce un limes roman ar fi, vor apare, pe parcurs, sub imboldul problemelor concrete de care ne vom lovi. Aici însă voi încerca o tratare generalistă, introductivă.
Un limes este compus din fortificaţii diverse, începând cu cele numite în limba română „castre” (deşi „forturi” ar fi mai bine)[1], drumurile care le deservesc, turnuri de pază şi semnalizare, iar în anumite condiţii de relief, în faţa tuturor acestora, apare un val. Ar fi bine poate să începem prin a clarifica ce este un val… În principiu este un şanţ adânc, cu maluri oblice, deci în formă de V, cu pământul scos pe o singură parte, cea apărată; aceasta – în principiu, fiindcă există cazuri particulare pe care nu am să le amintesc acum. „Valul” este, în discursul arheologic, obstacolul aparent deasupra nivelului solului, dar valul şi şanţul sunt chestiuni complementare, care se presupun reciproc; tot în principiu. Valul este deci un obstacol artificial, asemănător celui care înconjoară un castru, dar mai mare. De obicei pe vârful valului se construia o palisadă, adică un gard, în ultimă instanţă, deci un obstacol suplimentar, care să protejeze apărătorii şi să intimideze invadatorii, care niciodată nu puteau şti câte trupe se află în spatele palisadei. Putea fi însă eficient un val de zeci sau sute de kilometri? Putea el să fie păzit şi apărat? De câte trupe ar fi fost nevoie pentru a-l apăra? Este el o fortificaţie liniară?… Vom discuta astfel de lucruri pe îndelete, dar pot anticipa aici, pe scurt, că un val era, înainte de toate, un obstacol simbolic, chiar dacă unul uriaş, un semn gigantesc pe care barbarii trebuiau să-l desluşească, în peisaj, ca limita unui imperiu dincolo de puterea lor.
[1] Numite astfel, forts, în literatura britanică, din mai multe motive. Fără a le enumera pe toate, aş aduce aici argumentul că multe dintre aceste fortificaţii de graniţă, de regulă mici, nu au o organizare castrensă recognoscibilă.
Sursa informaţiilor aici.
Sursa informaţiilor şi cartea în format PDF aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu