Legendele hoţilor de aur din vechile mine ale Apusenilor. Cum l-a marcat „febra aurului” pe ultimul miner din Stănija

Ioan Catalina a fost până de curând singurul căutător de aur aluvionar autorizat din România

Ioan Catalina este unul dintre personajele cele mai pitoreşti ale satului hunedorean Stănija, unde în trecut funcţionau mai multe exploatări aurifere. A fost miner timp de peste 30 de ani, iar apoi, până de curând, a fost singurul căutător autorizat de aur aluvionar. Bătrânul a renunţat la meseria sa, dar a păstrat amintiri savuroase despre vremurile în care „febra aurului” i-a marcat pe localnici.

Ioan Catalina (78 de ani) a lucrat timp de peste 30 de ani în minele din aur din zona Bradului, iar după ieşirea la pensie şi-a transformat vechea meserie de miner aurar într-o pasiune. În 2005, în urma unor demersuri întinse pe aproape şase ani, a obţinut o autorizaţie care îi permitea să caute aur aluvionar, însă de curând, spune el, s-a retras definitiv din activitate.

Maestrul căutătorilor de aur

Bătrânul locuieşte în satul hunedorean Stănija, într-o casă aflată în imediata vecinătate a cimitirului, pe marginea drumului care îi duce pe turişti spre gurile fostelor mine de aur. Sute de galerii miniere se întind în subteranele satului său, în care până în anii 1990 oamenii au trăit aproape exclusiv din minerit. Ioan Catalina a rămas cunoscut ca fiind ultimul miner în activitate din zonă, chiar dacă metodele folosite de acesta pot fi considerate primitive. În curtea gospodăriei lui, hunedoreanul a păstrat o parte dintre uneltele în care a investit aproape 30.000 de lei în ultimii ani, folosite la separarea aurului din nisipul şi mâlul adus din râu.

„O dată am adus o basculantă de nisip din râu, pe care am început să îl cern cu şaitrocul (vas folosit la separarea aurului). Un vecin a venit să mă întrebe, uimit, ce fac. I-am spus că doar tulbur apa, dar el a continuat să mă privească mirat. Mâlul era bogat în minereu aurifer. De altfel, întreaga zonă ascunde adevărate bogăţii, dar trebuie să ştii cum să le cauţi”, povesteşte hunedoreanul. Bătrânul cunoaşte o mulţime de poveşti despre patimile goanei după aurul din munţi, pe care îşi doreşte să le dezvăluie într-o carte. Din faţa casei sale, Catalina priveşte cu luare aminte spre munţii şi pădurile care îi delimitează priveliştea. În trecut, mii de oameni din satele comunei Buceş, de care aparţine şi Stănija, lucrau în minerit, iar înainte ca minele să fie naţionalizate la sfârşitul anilor 1940, zeci de familii aveau propriile guri de mină.

Ioan Catalina a povestit cum pentru spargerea stâncilor în care se găseau firicele de aur se folosea focul. Stânca încălzită se stropea cu apă sau cu oţet, iar apoi era măcinată cu ciocanul. Minereul din ea era zdrobit apoi şi măcinat râşniţe manuale de piatră. Era spălat pe scânduri înclinate, până ce aurul putea fi extras pentru a fi topit şi turnat în lingouri. „Uneori, minerii care găseau pepite de aur nu voiau să renunţe la ele. Le ascundeau în fund sau le înghiţeau, pentru a le putea scoate din mină. Cu câteva grame de aur treceai iarna, chiar dacă nu valora cât valorează acum. De multe ori însă, banii luaţi pe aurul vândut erau daţi pe băutură”, îşi aminteşte Catalina.

Aur ascuns în corp

Poveştile lui Ioan Catalina, despre mineriii care scoteau ilegal aurul din locurile unde lucrau sunt confirmate de reprezentanţii Muzeului Aurului din Brad. Aici se află expuse peste 18 kilograme de aur. Alături de exponate estimate fiecare la peste 500.000 de euro, vizitatorii pot vedea şi un „cocon”, care conţine aur. Acesta fusese ascuns de un miner, în anus, pentru a nu fi găsit la percheziţiile corporale, care le erau făcute minerilor la ieşirea din şut.

„Este vorba de 56 de grame de aur, învelite într-o cârpă, care fuseseră găsite asupra unui miner, în trecut, după ce omul le ascunsese în interiorul corpului său, pentru le putea scoate din mină. Piesa poate fi văzută la muzeu, fiind o mărturie a modului cum era sustras aurul în trecut. În unele cazuri, copiilor care urmau să devină mineri le era modificată acea parte a corpului, cu ajutorul unor sticle sau a unor ştiuleţi de porumb. De asemenea, alţi mineri, care cunoşteau bine galeriile, reuşeau să fure aurul găsit în subteran, scoţându-l prin galerii părăsite. Oamenii locului mai povesteau că unele măicuţe ascundeau aurul sub haine, pentru că se ştia că ele nu sunt percheziţionate”, a relatat Andreea Florea, ghidul Muzeului Aurului din Brad.

Tâlhari ademeniţi de aur

Localnicii din Stănija şi din celalte sate ale comunei Buceş au mai rămas doar cu amintirile vremurilor în care ţinutul era cuprins de „febra aurului”. 

„Existau multe poveşti despre aurul din aceste locuri. Nu doar despre modul cum era furat minereul de cei care lucrau în galerii, dar şi despre jafurile petrecute în zonă. O legendă, adevărată, spune că, aurul era cărat spre centrul din Abrud, cu trei cai. De fiecare era legată o desagă, însă două desagi erau umplute cu pietre şi una cu aur, ca măsură preventivă. Hoţii care pândeau diligenţa au tras cu armele, se spune, într-unul din cai, şi l-au ucis. I-au doborât şi pe cei din diligenţă, însă după ce au percheziţionat încărcătura pusă pe calul ucis au constatat că era plină cu bolovani. Câteva zile mai târziu, ceilalţi doi cai, care scăpaseră din hăţuri, au fost găsiţi rătăcind, iar pe unul dintre ei se afla o sarcină de 27 de kilograme de aur”, a povestit primarul comunei Buceş, Traian Achim.

Investitorii, alungaţi cu sloganul „nu ne vindem ţara”

Primarul Traian Achim spune că mineritul aurifer de pe urma căruia au trăit comunităţile din satele zonei străbătute de Crişul Alb este deocamdată un capitol încheiat. Vremurile de glorie ale exploatării au fost cele în care minele se aflau sub patronajul Societăţii franceze „Mines D’or de Stanija", cu sediul central la Paris. Familia Barrat, care administra societate, a fost ultimul proprietar al acestor mine în perioada 1930-1948, înainte ca minele să fie naţionalizate. “Urmaşii familiei Barrat s-au întors în Stănija, la începutul anilor 1990. Sperau că vor putea revendica proprietăţile lor şi minele pe care societatea le administra în perioada interbelică. Aveau chiar planuri să dezvolte lucrările de exploatare, însă nu au putut face nimic. În vremea aceea, s-au lovit de opoziţia celor care au condus ţara şi a celor care strigau „nu ne vindem ţara”, astfel că au renunţat la proiectul lor. Se spune că au fost urmăriţi încă de la intrarea în ţară, pentru a fi intimidaţi în demersurile lor”, a povestit Traian Achim. Toate minele din zonă sunt închise în prezent. Localnicii, spune primarul, nu sunt interesaţi de redeschiderea mineritului, atâta timp cât proiectele impun folosirea cianurii la exploatare. Satele de pe Valea Crişului Alb, unde au funcţionat peste 20 de mine, cu zeci de kilometri de galerii, s-au depopulat, iar zeci de case au rămas părăsite. Totuşi, cei care trăiesc aici speră să găsească alte modalităţi pentru supravieţuirea comunităţiilor.

Articol şi imagini preluate de aici: http://adevarul.ro/locale/hunedoara/legendele-hotilor-aur-vechile-apusenilor-l-a-marcat-febra-aurului-ultimul-miner-stanija-1_5328d5a90d133766a806768b/index.html