Glăjăriile din sudul Transilvaniei

 

Primele ateliere de sticlărie din Transilvania au apărut în Țara Oltului. În 1619 începe să funcționeze o glăjărie pe domeniul feudal al principelui Gabriel Bethlen, la Porumbacu de Sus, cu meșteri sticlari aduși de la Murano, Veneția. În 1632 o hută de sticlă ia naștere la Comăna de Sus pentru ca în 1637 să fie atestată glăjăria de la Râșnov (Rosenau). Alte manufacturi de sticlă vor lua ființă în Țara Oltului la Arpașu de Sus (1715) și Cârțișoara (1718). Este semnficativ pentru dezvoltarea meșteșugului sticlei în sudul Transilvaniei faptul că în secolul al XVIII-lea existau aici nu mai puțin de 15 ateliere, unele cu o continuitate de funcționare din veacul precedent, cum este cazul celui de la Porumbacu de Sus. Evoluția ascendentă a sticlăritului în această zonă este înregistrată până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Cu toate că se mai construiesc glăjării, așa cum se întâmplă la Avrig, în 1892, sfârșitul de veac va aduce o scădere a producției de sticlă din toată Transilvania, nu doar din sudul Transilvaniei, din cauza mărfurilor provenite din vestitele manufacturi avansate tehnologic din Boemia și Moravia.

Glăjăriile produceau sticlă pentru geam („ochiuri de sticlă”), sticlă pentru băut și uz casnic (pahare cu picior sau cilindrice, căni de bere, butelii), ambalaje din sticlă (sticle pentru îmbutelierea apei minerale, flacoane și borcane de farmacie), sticlă pentru accesorii vestimentare (mărgele, nasturi, ace de podoabă) și sticlă pentru decorațiuni interioare (candelabre, bibelouri, șfeșnice, sticlă de lampă).

Atelierele de sticlărie erau construite în zone împădurite, în vecinătatea comunităților rurale. O glăjărie cuprindea două spații distincte: un spațiu de producție, reprezentat de atelierul propriu-zis, în care se prelucrează sticla și un spațiu de depozitare a produselor finite (cca 20-25 mp). Ulterior, pe măsura sporirii preocupărilor pentru realizarea de produse artistice, a apărut și un spațiu pentru finisare decorativă. Materiile prime ocupau ocupau o suprafață relativ mică în perimetrul atelierului, fără a exista un spațiu anume destinat.

Într-un atelier tradițional, formația minimă de lucru era formată din 5-7 persoane, numărul variind în funcție de complexitatea și diversitatea pieselor executate. De exemplu, pentru realizarea paharelor cu picior și talpă componența unei formații minime de lucru era formată dintr-un culegător priză de sticlă, doi sticlari (suflători), unu-doi fasonatori și un decalotor. În cazul în care piesele sunt supuse unor operații de ornamentare speciale, echipa se mărește cu un gravor, un sablor, un pictor etc. Mai exista un personal auxiliar, care participă la organizarea procesului de producție: un preparator amestec, 1-2 purtători care manipulează și transportă produsele de la cuptorul de topit la cel de recoacere. În cazul atelierului tradițional, rolul pietrarului și al cenușarului care prepară materia primă este important în funcționarea unei glăjării.

Piesa principală a unei glăjării, sufletul ei, era cuptorul cu „oale” sau cu „tigăi”pentru topit și prelucrat sticla. În afara acestuia, mai era un cuptor mic pentru frită și unul de răcit sticla. Pentru prelucrarea sticlei, sticlarul folosea țeava de suflat și forma în care sufla. Alte unelte folosite în glăjărie erau: placa de netezire, fierul de lipit, foarfecele, cleștele de tablă („pontir”), clește de gură (deschizător), forma de optic, fierul de început, lingura de fasonare, jgheabul de umezire. Se mai foloseau furci pentru manipularea produselor din sticlă, râșnișe, tocile, recipiente pentru materiile prime, rafturi pentru așezarea obiectelor.
Meseria de sticlar se transmitea din tată în fiu, odată cu anumite secrete de fabricație. Dar ea putea fi învățată și în cadrul procesului de producție. Era considerată o profesie nobilă, întrucât necesita nu numai pricepere în executarea procedeelor manuale de mare complexitate, ci și anumite competențe artistice. Astfel că nu întâmplător sticlăritul este cunoscut în rândul meșteșugurilor artistice tradiționale ca artă a focului.

Din arhiva Muzeului de Etnografie Brașov vă prezentăm două imagini cu Fabrica de sticlărie de la Avrig, una de la începutul perioadei interbelice, cu angajații fotografiați în fața clădirii de birouri și gravură, iar cealaltă, din 1957, în care sunt surprinși membrii formației de lucru, având în prim-plan sticlarul, cu țeava de suflat în mâna stângă, și cu o fată care ține furca de manipulat. În celelalte fotografii se regăsesc obiecte din sticlă produse în glăjăriile din sudul Transilvaniei: o caniță cu capac și o sticlă de farmacie, ambele realizate la Avrig la începutul secolului al XIX-lea și un canceu de la Porumbacu de Sus din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Surse: Ligia Fulga, Sticlă transilvăneană sec. XVII-XIX, 1997;
Georgeta Stoica, Olga Horșia, „Meșteșuguri artistice tradiționale”, 2001, p.76-79.

#MuzeuldeEtnografie #MuzeulCivilizațieiUrbaneaBrașovului #meșteșuguritradiționale #sticlatransilvăneană #sticlarieAvrig #sticlăriePorumbacudeSus #ȚaraOltului

 

Sursa informațiilor Muzeul de Etnografie Brașov.