𝐕𝐈𝐃𝐑𝐀 - 𝐋𝐮𝐭𝐫𝐚 𝐥𝐮𝐭𝐫𝐚 (𝐋𝐢𝐧𝐧𝐚𝐞𝐮𝐬, 𝟏𝟕𝟓𝟖)

 

𝐕𝐈𝐃𝐑𝐀 - 𝐋𝐮𝐭𝐫𝐚 𝐥𝐮𝐭𝐫𝐚 (𝐋𝐢𝐧𝐧𝐚𝐞𝐮𝐬, 𝟏𝟕𝟓𝟖)
𝐎𝐫𝐝. 𝐂𝐚𝐫𝐧𝐢𝐯𝐨𝐫𝐚, 𝐅𝐚𝐦. 𝐌𝐮𝐬𝐭𝐞𝐥𝐢𝐝𝐚𝐞.
𝐂𝐚 𝐭𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐧𝐞𝐚𝐦𝐮𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐞𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐧𝐢𝐯𝐨𝐫𝐞, 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐥𝐚𝐜𝐨𝐦𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐮𝐜𝐢𝐝𝐞 𝐜𝐮 𝐧𝐞𝐦𝐢𝐥𝐮𝐢𝐭𝐚.
În România vidra este răspândită în întreaga țară, cu deosebire în lacurile și văile apelor mari, dar mai ales în bălțile și Delta Dunării (Brehm, 1964). Prezența vidrei este strâns legată de existența resurselor de hrană.
Existența locurilor bogate în pește, atrage vidra până sus la munte, la peste 1500 de metri, în preajma pâraielor cu păstrăvi. Uneori, în căutarea locurilor prielnice, trece cumpăna apelor, peste creasta munților.
După înfățișare seamănă cu un jder, dar mai lung, ajungând la 1m lungime și la o greutate de 15 kilograme. Botul seamănă cu al unui câine, iar în vechime era numită câine de râu.
Trupul mlădios este îmbrăcat cu o blană deasă, cu peri mari și aspri, sub care se găsesc alții mai scurți și moi. Oricât ar sta în apă, nu străbate umezeala prin ei.
Are o culoare castanie pe spate și mult mai deschisă pe burtă. Coada este lungă, iar degetele cu gheare sunt unite printr-o membrană interdigitală, ajutând foarte mult la înot și propulsat.
Are ochii vioi, urechile mici adaptate vieții acvatice, fiind prevăzute cu două pliuri ce le acoperă atunci când vidra pătrunde în apă, iar dinții sunt mici și ascuțiți.
Când este pe uscat, are mișcări greoaie, se târăște ca un șarpe, iar în copaci se cațără mai anevoie. „…Cum s-a azvârlit în apă, nici peștii nu o întrec la înot, lăsându-se dusă de curent, se joacă întocmai ca un pisoi. Acum înoată pe spate, acum pe o coastă, acum se afundă de n-o mai zărești. Nu-i vezi urma decât după bulbucii de aer ce ies din firele de păr. Din vreme în vreme își arată vârful botului ca să respire și apoi iarăși se afundă.”
Ca toate neamurile ei carnivore, este lacomă și ucide cu nemiluita, înghite peștii mici în apă, scoțând numai botul afară. Pe cei mari îi târăște pe țărm, îi pune pe o piatră sau pe un trunchi de arbore și nu mănâncă decât anumite părți care sunt bine vascularizate. Cât este peștele de mare, rămâne aproape întreg.
Trăiește izolată și comunică cu semenii printr-un fluierat caracteristic. Ziua stă ascunsă în vizuina săpată în malul apelor, cu o ieșire sub apă și una printre tufișuri, iar noaptea iese la pândă.
Este un vânat anevoios, caci cum este de vioaie, curajoasă, vânjoasă, deșteaptă și cu simțurile agere, știe ușor să se joace cu vânătorul.
Femela naște doi-trei puișori orbi, după o perioadă de nouă săptămâni pe care îi îngrijește cu mare devotament. Având însușiri așa de alese, lesne se domesticește, dacă este crescută de mică, putând fi dezvățată de a mai mânca pește.
Conform Listei Roșii a IUCN (Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii) specia este Potențial Amenințată – NT (Near Threatened).
Piesa naturalizată face parte din Colecția de Mamifere a Secției de Științele Naturii a Muzeului Oltenie, având ca date de colectare: adult , colectată de D. Croitoru, 30. XII. 1963, Breasta, Dolj.
𝐌𝐚𝐭𝐞𝐫𝐢𝐚𝐥 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐭 𝐝𝐞: dr. Claudia Ionelia Goga, muzeograf - Secția de Științele Naturii.
𝐅𝐨𝐭𝐨: Muzeul Olteniei

 

Sursa informațiilor Muzeul Olteniei.