TOP 10 cele mai importante animale dispărute din România - Partea 2

TOP 10 cele mai importante animale dispărute din România. Animale dispărute din România: Elanul, Alces alces alces, Antilopa Saiga, Saiga tatarica tatarica, tarpanul, Calul Sălbatic European, Equus ferus ferus, colunul, măgarul Sălbatic Mongol, Equus hemionus hemionus, Bobacul, Marmota de stepă, Marmota bobak, Brebul, Castorul European, Castor fiber, Bourul, Bos primigenius, Zăganul, Vulturul Bărbos, Gypaetus barbatus, Dropia, Foca de Marea Neagră

5. Brebul sau Castorul European (Castor fiber)

Seria surprinzătoare a animalelor care au trăit la noi în ţară continuă cu castorul european sau brebul, cum l-a numit țăranul român dintotdeauna. Acest rozător de talie mare trăia de-a lungul tuturor râurilor din Ţările Române. Avem și în cazul brebului o serie de dovezi cantonate în toponimia și istoria românească. Pe lângă multitudinea de sate cu numele de Brebu, Brebeni, Coada Brebenelului, Brebenei, Brebena, avem și numele unei serii de bălți și mlaștini cum sunt Balta Brebului sau Brabul din Județul Dolj. Spre deosebire de castorii din America de Nord care sunt sociali, brebii erau animale solitare, cantonați întotdeauna lângă lacuri, bălți și cursuri de apă. Singura cauză a dispariției brebilor a fost vânătoare pentru carne, care era deosebit de apreciată, fiind folosită și la prepararea unor cârnați speciali a căror rețetă exactă s-a pierdut în negura timpului. Din dinții de breb țăranii făceau un talisman pe care-l atârnau la gâtul copiilor. Românii au avut cunoştinţa din vechime despre obiceiul castorilor de a doborî copaci şi a face baraje acvatice, după cum o dovedeşte şi ghicitoarea populară culeasă de un etnolog la finele secolului XIX, când brebul era deja dispărut:

“Pe Valea Nigraşenilor,
Tartorul gherlanilor
Un zăvoi întreg doboară
Să facă zăgaz de moara.”

 

 

Brebii dispar pe rând în toată Europa. În Anglia, încă din anul 1188, în Scoția în 1520, în Franța 1820, în Elveția în 1841, Lituania în 1877. În jurul anului 1900, dispar brebii din Munții Caucaz, Altai și Siberia. Ultimul breb din Ţările Române a dispărut în anul 1823 din zona Moldova-Veche, județul Caraş-Severin. Brebul a fost reintrodus în România în anul 1998, ca urmare a unui program demarat de ministrul mediului din acea vreme. Au fost aduși atunci 21 de castori din landul Bavaria, find eliberați în natura în zona confluenţei dintre Râul Negru și pârâul Estelnic din județul Brașov. În prezent exista în ţara noastră aproximativ 350 de brebi care trăiesc de-a lungul cursurilor râurilor Olt, Mureș și Ialomița. Din nefericire, povestea de succes a reintroducerii brebului nu a fost reluată și în cazul altor specii dispărute.

4. Bourul (Bos primigenius)

Cel mai mare reprezentant al bovidelor sălbatice a fost un animal extrem de puternic, impunător și agresiv. Pe baza acestor atribute apreciate în vechime, precum și a întâmplării de la vânătoarea lui Dragoș-Voda, bourul a ajuns stema și simbolul peren al Moldovei. Istoria bourului, inseparabilă de a zimbrului până la un punct, a fost studiata cu deosebita competență de profesorul Eugen Botezat, încă din anul 1913. Specia sa a apărut undeva la începutul Pleistocenului undeva în zona Himalayei, definindu-se la final trei rase geografice: bourul asiatic, african și european. Bourul european, cel care a trăit și la noi în ţară era un animal formidabil, mai mare decât bizonul, zimbrul sau gaurul indian și mai agresiv decât bivolul african. Strămoșul direct al tuturor raselor de vite domestice era un colos masiv, masculii de bour depășind frecvent greutatea de o tonă. Vizionarea în muzee a unui craniu de bour așezat lângă unul de taur este de-a dreptul revelatoare.

 

 

Ca înfățișare semănă cu un taur de corida supradimensionat. Spre deosebire de vitele moderne, taurii de bour erau întotdeauna de culoare negra, iar vacile și vițeii, erau roșcați. De-a lungul spinării aveau o linie de culoare albă, iar coarnele bourilor aveau o formă ușoară de liră. Temperamentul lor era atât de violent, încât în cadrul unor culturi războinice precum a dacilor, germanilor, celților, sarmaților, uciderea unui taur de bour era considerat testul suprem de bărbăție. Vânat abuziv, fără nicio opreliște, bourul a început să se stingă pe neașteptate de-a lungul veacurilor. A dispărut prima oară în Transilvania la începutul secolului al XVI-lea. Au urmat bourii din Moldova, pentru ca la începutul secolului XVII să dispară și ultimii bouri din Valahia. Specia a supraviețuit cel mai bine în Polonia. Acolo, în codrii Mazurieni mai existau în anul 1601 numai 4 exemplare pentru ca în anul 1627 ultima femelă de bour să fie ucisă într-o vânătoare a pan-ilor polonezi. Aşa s-a sfârșit ultimul bour din lume.

3. Zăganul sau Vulturul Bărbos (Gypaetus barbatus)

Probabil cea mai maiestuoasă specie de vultur, zăganul a stăpânit timp de mii de ani înălțimile și stâncăriile Carpaților, însă în cele din urmă răutatea și lăcomia oamenilor l-au doborât definitiv. Astăzi, silueta sa maiestuoasă nu mai brăzdează cerul ţării noastre. Zăganii mai trăiesc în Munții Pirinei, Alpi, Caucaz, Pamir, Altai, Insula Creta, Tibet, Himalaya și în câteva locuri din Africa. Este o pasăre imensă, ale cărei aripi acoperă o anvergură de 280 cm, și are greutate cuprinsă între 5-9 kilograme. Este singura specie de pasăre care se hrănește cu oase și măduvă, oase cărora le dă drumul de la înălțime să se spargă în bucăți la contactul dur cu stâncile. Romanii l-au cunoscut sub denumirile neaoșe de zăgan, rarău și ceahlău. Conform unor lingviști de prestigiu, acestea sunt singurele denumiri de păsări rămase nealterate din străvechea limbă a dacilor. Munții Ceahlău și Rarău şi-a luat numele de la ceahlăii și rarăii înaripați care își creșteau puii între stâncile lor. 

 

Munții Carpați reprezentau limita arealului nordic al acestei specii în Europa, acest aspect accentuând oarecum vulnerabilitatea zăganilor, fiind cunoscut ca atunci când o specie este în regres, populațiile de limita dispar primele. Un alt argument cu privire la dispariția lor din munții noștri este legat de dispariția hoiturilor proaspete cu care se hrăneau, precum și campaniile de împușcare și distrugere a zăganilor din anii 1930, respectiv 1934, când zăganii au fost învinovățiți că ar duce la dispariția caprelor negre din Carpați. Zăganii cuibăreau din Munții Rondei până în Bucegi, Ciucaş, Căpățânii, Făgăraș, Parâng și Retezat. Trăiau exclusiv în zona stâncăriilor alpine, necoborând nici iarna sub zona pădurilor de conifere. Ultimul zăgan a fost împușcat în anul 1938 la Pasul Turnu Roşu, lângă versantul de vest al Munților Cozia.

2. Dropia (Otis tarda)

Dropia este cu adevărat o pasăre de legendă a unor vremuri când Câmpia Bărăganului, Câmpia de Vest și stepele dobrogene erau încă insule de pustie sălbatică nestricată de mâna omului. Dropia este de fapt cea mai mare pasăre zburătoare din lume, mai grea chiar decât lebedele și pelicanii. În cazul dropiilor se observă cel mai mare dimorfism sexual din lumea pasărilor. Cu alte cuvinte dacă o femelă de dropie cântărea între 3,5-5 kilograme, masculii atingeau în mod obișnuit 8-16 kilograme, existând dovezi ca unii masculi depășeau chiar 18 kilograme. Celebrul vânător și ornitolog roman C. Rosetti Bălănescu a împuşcat în Bărăgan un mascul care cântărea nu mai puțin de 22 kilograme. Evident o astfel de pasăre nu putea scapă neobservată de sărăcimea rurală din România interbelică. Din nefericire, dropia este o pasăre care nu are glanda uropigiana, cu alte cuvinte, nu beneficiază de glanda secretoare de grăsime cu care majoritatea pasărilor își îmbibă penajul pentru a-l face imun la umezeală și ploaie. Pin urmare cel mai periculos dușman al dropiilor este poleiul. Iarna când ploua și urmează înghețul, apa prelinsă pe penajul dropiilor îngheață, iar pasările nu mai pot zbura. Zeci de mii de dropii au căzut victime între anii 1920-1950, unor adevărate bande de braconieri care colindau câmpiile ucigându-le barbar cu lovituri de bâtă.

Ultimul nucleu de dropii din România, care conținea între 100-150 de exemplare a fost ucis în Teleorman în anul 1981. Sătenii localnici le-au mânat ca pe gâște până în satele din zona unde toate au fost ucise cu bolovani, bice și bate. Evident în Republica Socialista România de atunci dropiile erau declarate pe hărţie monumente ale naturii, uciderea lor find interzisă de lege, lege care nu era luată în serios de nimeni, ținând cont ca însuși Nicolae Ceaușescu, întâiul vânător al ţări, avea obiceiul să împuște dropii din elicopter. Pe lângă aspectul vânătorii dezlănțuite, trebuie amintit factorul agriculturii agresive practicată în regimul comunist. Agricultura “modernă” unde predomina monoculturile alături de îngrășăminte chimice, erbicidele și pesticidele folosite din belșug, nu a făcut decât să distrugă sistematic atât condițiile de viaţă ale dropiei, cât și să otrăvească la propriu sursele sale de hrană. În atări condiții, nu trebuie să mire pe nimeni că din zecile de mii de dropii care populau Bărăganul acum 50-70 ani, nu a mai rămas măcar o pereche clocitoare la nivelul anilor ’90. În prezent, ultimele observații de teren care certificau prezenţa dropiei în Câmpia de Vest la nivelul anilor 2005-2007, se referă doar la câteva exemplare izolate aparținând populațiilor de dropii din Ungaria, care traversau granița în căutare de hrană. Din nefericire, nici-o pereche de dropie nu mai cuibărește în România. Cea mai mare pasăre zburătoare s-a stins.

1. Foca de Marea Neagră sau Foca Călugăriţă (Monachus monachus albiventer)

Oricât de greu ar părea de crezut, litoralul românesc a fost până nu demult loc de popas și creștere a puilor pentru o specie aparte de focă. Foca de Marea Neagră sau Foca Călugăriță cum mai era numită datorită coloritului său închis pe spate și deschis pe abdomen. Era o specie cunoscută din cele mai vechi timpuri de către români. Încă din Antichitate numărul focilor de la Marea Neagră era destul de mare, odată ce Pliniu cel Bătrân afirma că “ În Pontul Euxin nu pătrunde niciun animal vătămător pentru pești în afară de foci și delfini mici”. Moldovenii au cunoscut bine focile, în parte datorită ieșirii lor la mare, coroborată cu dezvoltarea navigației maritime din timpul lui Ștefan cel Mare. Mamiferul acvatic a continuat să fie destul de răspândit în Marea Neagră, existând în acestă direcție o serie de documente care certifică aparițiile sale pe litoralul românesc. În anul 1877 s-a prins o focă la Sfântul Gheorghe în Delta Dunării, agățată în carmacele pentru moruni, iar în 1913, s-a prins alta în carmacele dintre Sfântul Gheorghe și Portița Razelmului. Aceeași soartă tristă a avut-o o altă focă prinsă la Gura Zatonului. Cele mai mari lovituri primite de specia focilor, au fost date de pescarii din Capul Caliacra, care le închideau drumul cu plase și le prindeau cu un laţ aruncat de gât. Urmau să fie ucise cu ciomegele de pescarii superstițioși și cu un IQ nu foarte ridicat, care credeau că focile prind toți peștii din mare. Focile au ajuns astfel în pragul dispariției.

În anul 1937 abia se mai găseau 3 familii a câte 6-7 exemplare fiecare: una la Stanca, alta la Balcic, și ultima la Capul Caliacra. În total, doar 18-21 foci pentru întreaga Mare Neagră. La data de 10 iulie 1960, s-a prins în mod accidental pe bratul Sfântul Gheorghe al Dunării, o femele tânără care cântărea 62,5 kg. și avea o lungime corporală de 154 cm., fiind a 9-a focă prinsă în ultimii 60 de ani pe litoralul românesc. Anul 1972 aduce noi date concretizate în urmele de focă descoperite pe nisipul insulei Sacalin, la extremitatea sudică de la Roh. La data de 26 martie 1983, aproape de orașul Tulcea,în dreptul milei 35, pe mal, a fost găsită o focă moartă. Autoritățile portuare și miliția au descoperit o rană adâncă între coastele animalului, probabil rana unui cuțit pescăresc. Acesta este ultima relatare despre apariția unei foci în România. De atunci, au dispărut toate focile din Marea Neagră. Specia este în pericol de extincție totală. Ultimele 150 de exemplare mai trăiesc pe câteva insule din Grecia și Turcia. 


Sursa informaţiilor Descoperă.

Prima parte a articolului în Partea a I - a.

Corectura de Gligor Adrian Borza.