TOP 10 cele mai importante animale dispărute din România - Partea 1

TOP 10 cele mai importante animale dispărute din România. Animale dispărute din România: Elanul, Alces alces alces, Antilopa Saiga, Saiga tatarica tatarica, tarpanul, Calul Sălbatic European, Equus ferus ferus, colunul, măgarul Sălbatic Mongol, Equus hemionus hemionus, Bobacul, Marmota de stepă, Marmota bobak, Brebul, Castorul European, Castor fiber, Bourul, Bos primigenius, Zăganul, Vulturul Bărbos, Gypaetus barbatus, Dropia, Foca de Marea Neagră

Dacă am face un salt în timp pe teritoriul Românei am fi cu siguranţă şocaţi de animalele pe care le-am întâlni aici. Nu este vorba de dinozauri, urşi de peşteră sau tigri cu colţi pumnal. Însă, dacă am călători în timp cu doar doua-trei sute de ani în urmă, am vedea cu proprii ochi focile de la Marea Neagra, antilopele din Moldova şi Dobrogea, caii şi măgarii sălbatici din Bărăgan, elani, bourii şi zimbri din pădurile Ardealului,Valahiei şi Moldovei, stolurile de dropii din jurul Bucureştiului, Timişoarei, Călăraşului, Constanţei şi Brăilei, zăganii de pe piscurile Carpaţilor. Dispariţia lor este o pată negră în istoria noastră. Vina o poartă vânătoarea nesăbuită şi distrugerea habitatelor.

10. Elanul (Alces alces alces)

Ideea că elanul pe care-l asociem de obicei cu întinderile nesfârșite de pădure din Siberia și Alaska, să fi trăit la noi, pare cel puțin fantezistă. Adevărul este cu totul altul. Elanul este cel mai mare reprezentat al cerbilor. Un mascul adult din subspecia europeană poate atinge o înălțime de 2 metri la umăr, precum și o greutate ce depășește uneori 500 kg. Elanul a fost cunoscut și vânat de strămoșii noștri. Romanii îl numeau plotun, o denumire ce a dispărut o dată cu impresionatul erbivor. Dovezile lingvistice, istorice și toponimice despre plotun abundă în folclorul și civilizația românească. Ajunge să amintim aici balada “Voda căpitan Matei”, din care aflăm ca pe vremea lui Matei Basarab se

“Vânau zimbrii ai pletoși,
Cerbii falnici, rămuroși,
Şi plotunii lopătoşi… “.

Lucrarea Geografia au descrierea universală a Pământului scrisă între anii 1593-1594 de Giovanni Antonio Magini, cuprinde o descriere detaliată a ţărilor române, aratând că Transilvania are codrii mari şi păduri nesfârșite, unde trăiesc între alte animale, și elani. Ilustrul domnitor moldav Dimitrie Cantemir face referire în Descriptio Moldaviae la plotunii care apăreau iarna pe malurile Nistrului, veniți probabil din Polonia. După anul 1800 nimeni nu mai pomenește de plotun în fauna ţărilor române, socotindu-l dispărut. În secolul XX însă, plotunul reapare sporadic în România. Astfel primul plotun resemnalat pe pământ românesc a fost un mascul fotografiat în anul 1964 pe grindul Letea din Delta Dunării. Ziarul Scânteia din 14 ianuarie 1970 anunță apariția unui plotun în pădurea Frasinul din județul Suceava. În ocolul silvic Huși apare un cuplu de elani. În noiembrie 1971, o femelă cu puiul său sunt semnalați în Insula Borcea. Un alt exemplar este împușcat în același an în județul Neamț. În anul 1977, o pereche este observată și în județul Botoșani. Anul 1978 aduce un caz de braconaj prin care este ucis ultimul plotun din România. Crima ecologica s-a săvârșit în fondul de vânătoare Galbena, aflat la limita de nord dintre județele Vrancea și Bacău.

9. Antilopa Saiga (Saiga tatarica tatarica)
 
Saiga este singura antilopă care a trăit pe teritoriu românesc. Cel mai faimos mamifer descris de Dimitrie Cantemir ca făcând încă parte din fauna Moldovei acelor timpuri, mai supraviețuiește astăzi doar în stepele kalmuce din Rusia, în Kazahstan și Mongolia. Oricât ar fi de greu de crezut, aceasta antilopa cu înfățișare ciudată, trăia în număr mare nu doar în câmpiile din Basarabia, Vaslui și Iași, ci și în Câmpia Bărăganului și stepele dobrogene. Mai multe documente din secolul al XVI-lea atestă că era vânătă și în zona Bucureștiului. Animalul era binecunoscut îndeosebi în Moldova, unde vânătorii răzeși o denumeau neaoș, din tata-n fiu drept “oaie sălbatică”, ceea ce dovedește că erau familiari cu animalul în cauză, încă dinainte ca triburile tătărești, de la care antilopa moștenește denumirea de Saiga, să fi invadat țările române. 

 
Antilopa saiga atrage atenţia datorită ciudatului său nas lung şi coroiat, în formă de trompă. Forma nasului este o adaptare la alergatul în viteză prin aerul îngheţat al stepelor pe timp de iarnă. Având cavitate nazală foarte mare, aerul este încîlzit natural înainte de a pătrunde în plămani. Astfel echipate, antilopele pot alerga în viteză mare o perioadă de timp suficient de lungă încât să scape de hăituiala lupilor. Saiga a fost vânată intens în Moldova, astfel încât a dispărut definitiv în secolul al XVIII-a. Specia nu o duce bine nici astăzi, dispărând recent din majoritarea stepelor ruseşti şi ucrainene. În prezent, mai supravieţuiesc doar 50.000 de exemplare din cele 4-5 milioane câte erau la nivelul anului 1900.

8. Tarpanul sau Calul Sălbatic European (Equus ferus ferus)

Strămoșul tuturor raselor de cai din Europa a fost, încă din cele mai vechi timpuri, un locuitor al teritoriului unde astăzi este România. Resturile fosile vorbesc despre vânătoarea cailor sălbatici încă din timpul Paleoliticului timpuriu. Surpriza vine din timpul perioadei Neoliticului, când sunt descoperite dovezi conform cărora calul era deja domesticit în zona cuprinsă între Tisa, Dunăre şi Marea Neagră. Daco-Geţii, deopotrivă vânau şi onorau caii sălbatici, multe fosile ecvine fiind desoperite în mormintele din Cândeşti, Socodor, Vărșand, Bârlad, Piatra-Neamţ, Zimnicea, Mătăsaru şi multe altele. În timpul Evului Mediu românesc, ne parvin o serie de dovezi deosebit de interesante. Bunaoară, între anii 1551-1552, pe domeniile cetăţii Făgăraş a fost contruit un parc special pentru menţinerea cailor sălbatici capturaţi în împrejurimi. Regele de origine română al Ungariei, Matei Corvin, aminteşte în lucrarea De Rerum Hungaricarum Decadens, scrisă în anul 1495, că în pădurile Transilvaniei alături de bouri şi zimbri se afla şi cai sălbatici de pădure.

 
Dupa anul 1700, caii sălbatici din Ardeal sunt ucişi până la ultimul exemplar în vânătorile nobililor maghiari şi saşi, după cum aminteşte textul Nova Dacia, scris în anul 1743 de Francisc Fasching. Totuşi, la nivelul anului 1700, în Moldova existau încă herghelii mari de cai sălbatici care trăiau de a lungul malurilor Prutului şi Nistrului, după cum ne asigură şi Dimitrie Cantemir. În secolul al XVII-lea alte documente pomenesc despre ultima herghelie de cai sălbatici din Bărăganul Ialomiţei, pentru că un secol mai târziu, tarpanul să dispară definitiv din Ţările Române. Povestea tristă a cailor sălbatici europeni nu se sfârşeşte aici. În secolul XIX, cazacii, tătarii şi ţăranii ruşi urmăreau şi vânau cu înverşunare tarpanii, deoarece proprii cai domestici fugeau şi se resălbaticeau alături de tarpani. Odată recuperaţi, aveau deja caracterul sălbatic al rudelor lor, find atât de agresivi încât distrugeau atelajele cu lovituri de copită şi muşcau pe oricine încerca să-i călărească. Ultimul tarpan a murit în captivitate în stepele Askania Nova din Ucraina. Era anul 1876. Trist sfârşit pentru un animal magnific care trăia în Europa medievală din Spania şi Franţa până în centrul Rusiei.

7. Colunul sau Măgarul Sălbatic Mongol (Equus hemionus hemionus)

Seria surprinzătoare a prezentării animalelor cunoscute de stramoşii noştri continuă cu nimeni altul decât măgarul sălbatic mongol sau colunul, ale cărei populaţii vestice au trăit şi pe teritoriile româneşti, după cum atestă o serie de dovezi osteologice, botanice, toponimice, istorice şi populare. În cimitirul culturii Hamangia de la Cernavodă s-au descoperit resturile a şase coluni. La Techirghiol au fost deshumate 22 de resturi fosile. Zootoponima românească înregistrează colunul încă din Evul Mediu. La 29 ianuarie 1322 este menţionat satul Colun de lângă Sibiu. În Moldova, este fondat pe 27 mai 1443, lângă Studinet, satul “Unde a fost Colunu”. Alte sate cu aceeaşi denumire se află în judeţele Vaslui, Bacău, Botoşani, Soroca (în Basarabia). În Valahia, măgarul sălbatic era cunoscut şi vânat în judetele de astăzi Dâmboviţa, Buzău, Olt şi Ilfov. 

 
Dispariţia timpurie a măgarului sălbatic mongol sau a colunului din fauna ţării noastre, se datorează perfecţionarii armelor, a arbaletei în primul rând, urmată de apartiţia pe scară mare a armelor de foc. Nu putem şti cu siguranţă când a dispărut colunul de pe teritorile româneşti. Faptul că Dimitrie Cantemir îl cunoaşte, dar nu îl include printre animalele din Descriptio Moldaviae, este un argument în plus că această specie de măgar sălbatic a dispărut la sfârşitul secolului al XVII-lea. Tradiţia populară a depistat în câteva sate teleormănene obiceiul stravechi de a folosi balega de colun în afumări şi descântece. Colunul se află în pericol de extincţie totală în prezent. Hergheliile din rezervaţiile Badkis şi Barsa Kelmes din Kazahstan au fost decimate de braconieri. La nivelul anului 2008 mai trăiau circa 4.500 de coluni in rezervaţiile din Mongolia şi nordul Chinei.

6. Bobacul sau Marmota de stepă (Marmota bobak)

Marmota de stepă, pe care astăzi o întâlnim răspândită din Belarus şi Ucraina până în centrul Kazahstanului, a trăit în trecutul nu foarte depărtat şi în câmpiile din Ţările Române. Paleontologul român I.Z.Barbu semnalase în anul 1930 resturi fosile de bobac în Botoşani şi Cluj. Denumirea sa de bobac sau baibac este un împrumut din turco-tătară. Bobacul sau marmota de stepă este ruda apropiată a marmotei alpine, după cum dovedeşte şi observaţia milenară a tărănului român, atent cunoscator al fiecărei vieţuitoare. Toponimia a păstrat la rândul său o serie de dovezi ale prezenţei acestui animal în fauna României, dovezi concretizate prin denumiri de sate precum Ţarina Baibacilor, Baibaci, Baibaraci, Bibaraceasca, La Baibaci, Gura Baibaciului etc.

Prezenţa bobacului sau a baibacului în diferite zone ale ţării este evidenţiată indirect de onomastică şi folclor. În Teleorman, Călăraşi, Giurgiu, Brăila, Ialomiţa şi Ilfov, porecla e baibac era dată unui barbat mic de statură, gras şi rotofei precum o marmotă. Deosebit de preţuite erau blănurile de bobac din care se confecţionau în vechime haine pentru femei şi copii, denumite baibarace. În Valahia, haina respectivă se numea baibafir, şi constituia un cadou preţios între darurile de nuntă ale mireselor de viţă boierească. Datorită blănii sale foarte preţuite, bobacul dispare din Moldova în preajma anului 1761, în Bărăgan şi Dobrogea supravieţuind până în pragul anului 1800. Ca şi alte specii de rozătoare, marmotele de câmp sunt susceptibile de transmiterea ciumei bubonice. O populaţie de bobaci din Ural este responsabilă de răspândirea valului de ciumă care a răvăşit Rusia la sfârşitul secolului al XIX-lea. 

Sursa informaţiilor Descoperă.

Continuarea articolului în Partea a II - a.

Corectura de Gligor Adrian Borza.