Unealtă auxiliară a torsului, furca

 

Unealtă auxiliară a torsului, furca a fost nelipsită din inventarul femeilor din trecut. Având o mare varietate de forme în funcție de arii culturale, grupuri etnice sau zone geografice, furcile de tors au ajuns să capete și funcții sociale la tineret, fiind dăruite drept cadou de flăcăi fetelor. Reprezentând un semn de logodire a tinerelor, furcile erau prezentate pe stradă sau la șezători. Acestea se disting printr-o execuție mult mai elaborată și îngrijită.
De-a lungul timpului furcile de tors au dobândit forme și dimensiuni diferite și datorită strânsei legături cu anotimpul (și bineînțeles clima) când avea loc torsul (mai precis dacă această activitate putea fi practicată și afară sau doar în interior), cu modul de viață și statutul social. Furca prezentată face parte din categoria furcilor scurte. Acestea au de regulă o lungime între 80 – 140 cm și odată fixate de corp (sub braț și cu capătul de jos în brâu) pot fi folosite stând în picioare sau în mers.
Furca de tors, cu nr. inv. 952, are o lungime de 119 cm, fiind cioplită dintr-o singură bucată de lemn de esență tare și având o formă piramidală la mijloc. Decorul este compus din motive geometrice incizate. Șnurul tricolor (roșu, galben și albastru) este împletit fiind confecționat din lână colorată vegetal și are o lungime de 179 cm. Aceasta a fost achiziționată din comuna Ezeriș (jud. Caraș-Severin) de către Romulus Vuia, intrând în colecția muzeului în anul 1923. 

Text: Andrei Filip – muzeograf MET

Foto: George Ciupag – muzeograf foto-video MET

 

Sursa informațiilor Muzeul Etnografic al Transilvaniei.