Sărărița din Chioar, 1864

 

Sărărița sau sălărița, cum i se mai spune, a fost un obiect foarte uzitat în casele oamenilor din Maramureș. Este binecunoscut faptul că sarea avea și are o importanță deosebită atât în alimentație, cât și din punct de vedere economic, dar și spiritual. Întrebuințată în majoritatea culturilor spirituale ale globului, sarea a devenit un simbol universal, fiind folosită în diferite ritualuri, de la purificare a gospodăriei, până la obiceiuri ce țin de ciclul vieții sau ritualuri specifice aflării viitorului.
Datorită importanței sale, sarea este întâlnită și în cultura orală prin proverbe sau zicători, povești sau basme, având valențe diferite. Ne amintim de iubirea fetei de împărat care era „ca sarea în bucate” sau de povestea cu „drobul de sare” sau de expresii precum “a pune sare pe rană” și “sarea-i bună la fiertură, însă nu peste măsură”. Toate aceste elemente de oralitate indică faptul că sarea avea o importanță deosebită și era de nelipsit în orice gospodărie.
Pe lângă aceste aspecte menționate doar fragmentar, importanța sării este dată și de obiectele de prelucrare și depozitare a sării, creații ale culturii populare cu o valoare deosebită. Locul de păstrare al acesteia într-o casă era sărărița. Un recipient din lemn, suficient de încăpător pentru o cantitate mare de sare. De cele mai multe ori era scobită dintr-o singură bucată de lemn la care se adăuga ulterior capacul și fundul. Acest recipient era adesea frumos decorat, fiind sculptat de meșteri care transformau obiectele din casă în adevărate elemente de estetică. Nimic nu era doar util într-o casă maramureșeană, fiecare lucru era musai să fie și frumos. Iar prin această frumusețe se aducea un omagiu de recunoștință acelei puteri mai presus de noi oamenii. Prin simbolurile încrustate pe obiectele de uz gospodăresc, pe porți sau pe case, meșterii aminteau de prezența soarelui, de ciclicitatea vieții, dar și de pomul vieții, precum și alte modele ale simbolurilor universale.
La Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș există o colecție frumoasă de peste 20 de sărărițe. Una dintre ele provine dintr-un sat pitoresc din vârful dealurilor Țării Chioarului, din Aspra, comuna Vima Mică și datează de la 1864, cum se poate observa chiar din inscripția de pe ea. Pe lângă dimensiunile mari, sărărița din Aspra stă dovadă măiestriei meșterilor, dar și recunoștinței oamenilor din satul tradițional pe care aceștia o aveau față de Soare și de Mama Natură. Pe lângă simbolurile deloc întâmplător alese, oamenii satului tradițional credeau în influența numerelor. Pe partea din față a sărăriței din Aspra regăsim atât motive geometrice (triunghiuri), cât și flori stilizate, dar și rozeta solară compusă din 9 brațe. Acest tip de rozetă dă impresia mișcării, iar cifra 9 are o simbolistică aparte și era întâlnită foarte des, fiind un număr legat de Divinitate, cu valențe magice.
O caracteristică interesantă a majorității sărărițelor din colecția muzeului este prezența coroanaei care “încununează” partea superioară a obiectului. În cazul sărăriței în discuție, această coroană nu este la fel de pregnant evidențiată ca și în cazul celorlalte. Vorbim despre mânerul obiectului care a fost sculptat din aceeași bucată de trunchi în acest caz și nu adăugat ulterior. Conform doamnei Janeta Ciocan, etnolog cu renume, co-autor al articolului “Recipiente pentru păstrarea sării în colecțiie Muzeului Județean de Etnografie și Artă Populară Baia Mare. Sarea, credințe și practici magice.”, publicat în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, apărut la Cluj-Napoca în 2013, forma de coroană a acestuia poate face referire la “Cămara Regală a Sării” și la faptul că exploatarea sării din vremea aceea ținea de domeniul regal și Imperiul Austro-Ungar.
Două din cele patru zone etnografice ale Maramureșului, respectiv Țara Chioarului și Țara Lăpușului sunt reprezentative pentru aceste sărărițe impresionante atât ca dimensiuni, cât și ca valoare artistică. Sărărița din Aspra se află la granița acestor zone etnografice putând fi plasată atât în arealul Țării Chioarului de către unii specialiști, dar și ca aparținând zonei Lăpușului, limita fiind destul de greu de stabilit.
De reținut ca și caracteristică esențială regăsită în cultura populară este modalitatea îmbinării utilității obiectelor cu aspectul lor estetic deosebit, ambele purtând pecetea credinței dovedită prin simboluri universale.
Alexandra Lazăr – Muzeograf, Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș
Cristian Robescu, muzeograf
Bibliografie:
CIOCAN Janeta, MUNTEANU Simona, Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, articol Recipiente pentru păstrarea sării în colecțiie Muzeului Județean de Etnografie și Artă Populară Baia Mare. Sarea, credințe și practici magice., Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2013, pg. 33-37.

 

Sursa informațiilor Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș.