Pentru mine cărțile de istorie trebuie să fie foarte bine editate: cu note atent elaborate și actualizate, cu ilustrații reprezentative (când este cazul), cu traduceri foarte bune și selectate adecvat, cu adnotări ale autorilor redactate pe marginea subiectului și care fac trimiteri și la alte cărți reprezentative pentru perioada despre care se face vorbire în text etc. Toate acestea și încă multe alte aspecte (la care nu mă opresc acum din rațiuni practice) fac ca drumul de la autor la cititor al unei cărți de istorie să fie uneori foarte lung, iar cartea în sine să fie destul de scumpă. De aceea încep prezentarea de față cu un elogiu adus Editurii Corint, în primul rând, și coordonatorilor colecției „Istorie cu blazon”, în al doilea rând, întrucât vorbim deja de o identitate a colecției, identitate dată de aspect, calitatea redactării și a selecției de ilustrații. Nu e puțin lucru într-o lume a consumerismului să dai atât de multă atenție detaliilor care fac diferența și să zăbovești atât de mult la o carte, când alții publică între timp alte trei-patru volume. Dar rezultatul merită! Volumele din această colecție se pot regăsi oricând în note bibliografice dedicate subiectelor tratate între coperțile acestora.
„Mesele de odinioară. De la Palatul Regal la Târgul Moșilor” este, în primul rând, o carte-obiect! Este atât de frumoasă în sine, încât îți vine în permanență să o admiri și să o mângâi. Imaginile de pe supracopertă și copertă desfată ochiul cititorului și-l îndeamnă să zăbovească întru amintirea celor întâmplate odinioară. Deschizi cartea și în interior găsești splendori atent selectate din Arhivele Naționale, de la reproduceri ale unor simple note de comandă date de Casa Regală diverșilor săi furnizori și până la vederi interioare din diverse locații dedicate savurării meselor, restaurante care nu mai există de multă vreme decât în memoriile scrise sau târguri despre ale căror organizare găsim date doar prin arhive și jurnale ale vremurilor.
Dar cartea merită să fie citită și pentru informația scrisă, informații despre ce însemna pe vremuri masa și ritualul dedicat ei în diferite cercuri sociale. Pentru că, nu-i așa, a mânca nu e simplu act de satisfacere a unei nevoi fiziologice, ci un act social, aducător de reguli, norme și ritualuri care se schimbă odată și în funcție de vremuri. Parcurgând primele capitole mi-am adus aminte de o serie de cărți apărute acum ceva ani la Editura Jurnalul Național, scrise de Radu Anton Roman (o serie de 7 volume reunite sub titlul „Poveștile bucătăriei românești”), cărți pe care le-am citit mai mult pentru calitatea scriiturii și a imaginilor folosite, mai puțin pentru a pune în practică rețetele regăsite acolo. Într-un fel, limbajul arhaic și modalitatea așa-zis simplă de a găti le asigura acestor volume unicitate și unitate, în același timp.
Pe de altă parte, e util să vezi cât de mult s-a pervertit ritualul luării mesei de-a lungul timpului. Dacă acum un secol oamenii acordau mult timp mesei, pregătirii și servirii felurilor diferite de mâncare, astăzi suntem mereu pe fugă, mâncăm semipreparate sau fast-food și nu mai scoatem nici măcar la sărbători fețele de masă scrobite sau serviciile de porțelan și cristal. Și e trist să vezi cum savuratul mesei a devenit o povară chiar și pentru cei mai în vârstă și/sau conservatori.
«Seratele de la Palatul Cotroceni erau petreceri râvnite de toată lumea, dar puțini erau cei care ajungeau pe lista invitaților. Principii invitau în primul rând oameni tineri, cărora să le placă să danseze. Bufetul la astfel de petreceri era o adevărată desfășurare de forțe. pentru care bucătarul-șef, patiserul și pivnicerul își puneau la lucru toată măiestria. Mai întâi se dădeau comenzile pentru alcătuirea meniurilor: mușchi de vițel de la Viena, vânat, curcan și pește, delicatese pariziene de la băcănia „Câinele negru” de pe Lipscani, fructe de la Berlin, vin românesc și apreciatele pateuri de ficat de gâscă sau de iepure meșterite de Edner, bucătarul Palatului (Artă și ceremonial…, 2014, p.20). Patiserului îi revenea datoria de a pregăti, pe lângă feluritele prăjituri, și un desert spectaculos. Cel mai adesea, surpriza dulce era un tort cu 5-6 etaje, din care Principele tăia prima felie, căci nimeni altcineva nu îndrăznea să se aproprie de sofisticata construcție.»
E interesant, de asemenea, că autorii cărții, ambii istorici, au reușit să pună în oglindă obiceiurile legate de mesele de odinioară ale oamenilor obișnuiți, țărani sau muncitori, cu cele ale boierilor și ale Casei Regale. Și ce contraste avem! Și cum se văd imediat diferențele de atitudine, de importanță acordată alimentelor, de modul de preparare al acestora!
«În amintirile lui Mircea Stănescu găsim și descrierea unei mese muncitorești din anii 1930, cu protocolul (mai degrabă, cu absența oricărui protocol) și cu meniul ei, devenit cu siguranță rutină:
Muncitorii erau recrutați mai ales din rândul țăranilor de prin comunele de la sud de București (din Vlașca, Teleorman), care își completau astfel veniturile destul de modeste obținute din agricultură. Tot ei erau angajați și ca salahori la construcțiile de blocuri, care începuseră să răsară în număr tot mai mare, în special în centrul orașului. Mi-a fost dat să-i privesc pe acești oameni în timpul scurtei pauze pe care și-o permiteau, la ora prânzului: își improvizau masa pe pământ, la marginea unei gropi sau pe schele, așezând, ca față de masă, o foaie de ziar, pe care puneau bucatele obișnuite, cele mai ieftine ale timpului: pâine, brânză, roșii, măsline (care erau de „de râs”), salam (Stănescu, Mircea, 2000, p. 18) »
Una peste alta, „Mesele de odinioară. De la Palatul Regal la Târgul Moșilor” este recomandarea mea pentru zilele de vară toridă, când vacanța este în toi și aveți timpul necesar să gătiți, să savurați momentele luării cinei în doi sau cu prietenii, să reflectați la cât de puțin timp alocăm socializării cu prilejul degustării unui vin nou sau al unui fel de mâncare exotic. Cine știe, poate ne regăsim vechile obiceiuri!
Sursa informaţiilor BookHub.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu