Falsuri monetare. O scurtă istorie a falsificării monedei
Matriţă din metal
Matriţă ceramică
Matriţă metalică pentru bancnotă
În etologia umană, dorinţa de a eluda, ascunde, deturna şi mai apoi modalităţile de substituire sunt legate şi de dorinţa de acumulare, îmbogăţire, şi de aici variaţia mijloacelor de dobândire. Astfel, în decursul istoriei, fenomenul falsificării emisiunilor monetare are o pondere variabilă în structura circulaţiei monetare, în funcţie de epocă, în cadrul fiecărui stat, regiune sau oraş. Falsurile monetare se disting în principal de emisiunile oficiale, stilistic şi prin diferenţe ponderale sau de titlu. Un element în plus este reprezentat de modul de redare a imaginilor de pe feţele unei monede (numite avers şi revers). Acestea pot avea de cele mai multe ori trăsături neclare, cu legende care indică numele statului sau al emitentului, ale căror litere sunt reproduse greşit, sunt inegale sau uneori chiar lipsesc.
De cele mai multe ori, pe falsurile realizate în antichitate în ateliere clandestine, legenda este redată eronat, doar imitând literele de pe emisiunile monetare oficiale.
În decursul celor mai multor epoci istorice, valoarea unei monede era dată de cantitatea de metal preţios pe care o conţinea. De obicei, modul de realizare a unui fals a fost reprezentat de aplicarea unui strat subţire de metal preţios, aur sau argint, peste o bucată de metal comun, cupru, plumb, fier sau staniu.
În perioada romană, o altă categorie de monede contrafăcute erau imitaţiile turnate din bronz. Metoda imitării prin turnare a unor emisiuni monetare a fost utilizată în scopul falsificării, în perioada secolelor II-III p. Chr. Au fost semnalaţi denari cu miez din metal comun şi acoperiţi cu o pelicula de argint, pentru a trece drept monedă din metal preţios. În mod surprinzător, acest procedeu a fost folosit şi de către ateliere oficiale locale, pentru a alimenta piaţa cu diferite nominaluri care lipseau.
Evul Mediu reprezintă o epocă amplu analizată din punct de vedere numismatic, abordările vizând fenomenul falsificării emisiunilor monetare în literatura de specialitate, ocupând un loc aparte. Falsurile monetare au o importanţă însemnată, aceste exemplare care au circulat uneori în cantităţi apreciabile au făcut astfel parte din economia unor structuri regionale sau chiar statale.
Un exemplu relevant în acest sens este constituit de apariţia falsurilor după moneda otomană, prezente în descoperirile arheologice din Bucureşti şi în împrejurimi în ultimele cinci-şase decenii. Pornind de la realitatea conform căreia moneda otomană a dominat piaţa monetară din Ţara Românească şi Moldova în decursul secolului al XVIII-lea, bazându-ne pe documentele scrise dublate de mărturiile numismatice, nu trebuie să ne surprindă apariţia falsurilor după aceste emisiuni, în multe situaţii realizate chiar pe teritoriul Principatelor. Acurateţea realizării ştanţelor cu care sunt bătute uneori falsurile din componenţa unor tezaure monetare cu emisiuni otomane trădează cunoscători, care nu este exclus să fi fost persoane ce au lucrat în atelierul monetar din capitala Imperiului Otoman ori poate au folosit ştanţe mai vechi.
Aşadar, cu problema falsurilor monetare s-a confruntat întreaga societate indiferent de perioada istorică, pe de o parte din cauza unei manipulări a valorii, chiar de către autorităţi, în scopul obţinerii unor importante surse de venit prin scăderea titlului metalului preţios sau a greutăţii (acest sistem fiind utilizat de unele state, ai căror suverani vedeau în monetării importante surse de venituri ce puteau fi obţinute rapid), fie din cauza unor ateliere clandestine.
Expoziţia Falsuri monetare. O scurtă istorie a falsificării monedei este organizată de Muzeul Municipiului Bucureşti în parteneriat cu Institutul National de medicină legală „dr.Mina Minovici”. Pentru prima oară ajunge în faţa publicului interesanta colecţie de falsuri monetare şi matriţe pentru falsificat monede şi bancnote din perioada 1867-1940, colecţie venită din muzeul didactic al INML Sdr.Mina Minovici”. Expoziţia este deschisă la sediul Muzeului Municipiului Bucureşti - Palatul Suţu (Bdul. I.C. Brătianu, nr. 2, sector 3), până la 30 iunie 2016 şi prilejuieşte o nouă întâlnire a publicului cu un patrimoniu valoros, care acoperă o întinsă perioadă istorică: doua mii de ani.
Această monografie expoziţională dedicată fenomenului falsurilor la scară istorică în spaţiul românesc a fost realizată prin grija curatorului Dan Parvulescu, coordonator al secţiei de Istorie, dar şi al cabinetului de numismatică al Muzeului Municipiului Bucureşti.
Falsificarea bancnotelor
În vederea limitării şi stopării mijloacelor de contrafacere a biletelor de bancă şi bancnotelor, instituţiile emitente din toată lumea şi-au luat măsuri în consecinţă. Lupta a trebuit purtată în comun, prin mai multe mijloace, pentru combaterea la nivel internaţional a acestui tip de infracţiuni.
În anul 1923, după Congresul Internaţional de Poliţie care s-a desfăşurat la Viena, s-au pus bazele Comisiei Internaţionale de Poliţie Criminalistică cu sediul la Viena. Comisia a hotărât organizarea în toate statele care s-au afiliat, a măsurilor cât mai eficace pentru atingerea scopului (personal expert, laboratoare, evidenţe, albume cu: specimene, falsuri, fotografii, amprente digitale). În anul 1924 a apărut lucrarea „Semne de recunoaştere a bancnotelor veritabile sau falsificate, precum şi a altor hârtii de valoare”, ca mijloc de combatere a falsurilor de monedă şi hârtii de valoare.
Încă de atunci organizarea şi colaborarea pe plan internaţional, în vederea combaterii acestui tip de infracţiuni, au luat o mare amploare. După o întrerupere cauzată de cel de-al Doilea Război Mondial, organizaţia şi-a reluat activitatea în anul 1946, când la reuniunea de la Bruxelles dintre reprezentanţii a 19 state, s-a hotărât reorganizarea Comisiei Internaţionale de Poliţie Criminalistică, având un statut nou.
În anul 1956, la Viena, cu ocazia celei de-a XXV-a sesiuni, s-a hotărât transformarea acestei organizaţii în Organizarea Internaţională de Poliţie Criminală(INTERPOL). În anul 1973 autorităţile române s-au afiliat la Interpol, organizaţie la care au aderat până în prezent 190 state din toată lumea.
Falsificarea monedei în perioada 1867-1947
Aşa cum am arătat până acum, falsificarea monedelor a constituit, în toate perioadele istorice, un pericol pentru situaţia financiară a diferitelor entităţi administrative. Începând cu secolul al XIX-lea, în paralel cu dezvoltarea tehnicii moderne, s-au sporit şi posibilităţile falsificatorilor de a-şi perfecţiona metodele de lucru. De la falsurile rudimentare din perioadele istorice anterioare s-a ajuns la realizarea unor falsuri cu execuţie aproape ireproşabilă.
Autorităţile din toate ţările au fost permanent preocupate în vederea depistării falsificatorilor. Tehnologia monetară modernă încearcă să prevină falsificarea, prin utilizarea unor mijloace tehnice cât mai greu accesibile falsificatorilor, precum şi fabricarea monedelor din metale cu proprietăţi caracteristice uşor de determinat de către populaţie. Din acest punct de vedere, cea mai importantă proprietate a metalului este magnetismul, iar nichelul ocupă loc de frunte şi a fost introdus pe scară tot mai mare, mai ales după Primul Război Mondial. Falsificatorii au folosit şi ei nichelul sau fierul nichelat, însă cu mari dificultăţi deoarece având puncte de fuziune foarte ridicate nu se pot turna prin mijloace simple, iar duritatea mare a metalului nu permite baterea cu prese obişnuite. În sfârşit, monedele din fier nichelat se deosebesc ca aspect de monedele de nichel.
O altă caracteristică importantă a metalului este sunetul, specific cu precădere monedelor de argint. În continuare vom exemplifica unele falsuri monetare de epocă, apărute în circulaţia monetară din ţara noastră de la 1867 până în 1947, foarte multe dintre aceste exemple făcând parte din expunerea noastră. Sunt falsuri care s-au răspândit speculându-se buna credinţă sau neştiinţa oamenilor, mai ales a celor neştiutori de carte. Activitatea falsificatorilor a culminat în ţara noastră, în perioada 1932-1938, circulaţia monetară a monedei oficiale fiind grav periclitată. Într-o perioadă populaţia chiar şi-a pierdut încrederea în monedele uzuale.
Categoriile de falsuri apărute în această perioadă sunt:
- falsuri din plumb, plumb-cositor, plumb-antimoniu, plumb-antimoniu-cositor. Reprezentau opera începătorilor, pe care uneori le argintau;
- falsuri din argint-cupru;
Datorită diferenţei între valoarea nominală şi valoarea intrinsecă a metalului din monedele de argint, infractorii au preferat chiar să falsifice monede folosind argint de titlu chiar superior celui folosit în monedele oficiale. Se executau prin turnare sau batere. Cele turnate se recunosc repede, având suprafaţa poroasă, iar zimţii de pe muchie nereuşiţi. Cele obţinute prin presare au fost cele mai periculoase. Au folosit matriţe de batere confecţionate cu deosebită ingeniozitate, prin mijloace similare cu cele din atelierele monetare. Astfel monedele false 100 lei 1932 apar destul de bine imitate. Falsurile erau numai din argint şi cupru şi erau roşiatice fiindcă nu conţineau nichel şi zinc, de aceea falsificatorii le argintau la suprafaţă. Prin reacţia cu dimetiloglioxină se constata lipsa nichelului. Piesele de 250 lei (emisiunea 1935) au fost falsificate uneori foarte bine, falsificatorii reuşind a realiza liniile sinusoidale de pe muchia monedelor.
- falsuri din nichel şi cupru-nichel;
Monedele de nichel de 50 şi 100 lei s-au falsificat pe scară redusă, deoarece lipsea materia primă, prin presare din nichel şi cupru-nichel.
- falsuri din fier nichelat;
În lipsa nichelului s-au confecţionat falsuri prin presare din fier nichelat, piese care sunt atrase de magnet ca şi cele de nichel pur, însă se recunoşteau prin strălucirea lor, iar cu timpul rugineau.
- falsuri din alamă;
Monedele de cupru-zinc-nichel (tombac) de 10 şi 20 lei au fost falsificate prin presare din alamă, materialul fiind uşor de procurat. Ele s-au răspândit în număr mare. Au fost şi unele falsuri confecţionate prin turnare, dar pe scară redusă.
În România în condiţiile create după proclamarea Republicii, activitatea dăunătoare a falsificatorilor de monede s-a diminuat sinţitor.
Expunerea prilejuieşte o întâlnire a publicului bucureştean şi nu numai cu un patrimoniu valoros provenit din colecţia „Maria şi dr. George Severeanu”, colecţia Numismatică a Muzeului Municipiului Bucureşti precum şi din colecţia Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”. Prin combinarea materialelor ilustrative şi a pieselor din colecţiile amintite, expoziţia îşi propune să sugereze o scurtă istorie a falsificării emisiunilor monetare, începând din antichitate şi ajungând în anul 1947.
Trebuie să amintim la final echipa de cercetători, care au construit acest minunat şi reuşit demers expoziţional: Dan Pîrvulescu – şef Secţia Istorie; Dr. Steluţa Gramaticu – muzeograf; Drd. Alina Pîrvulescu – muzeograf; Marius Blasko – colaborator; Corina Ciugunicov – conservator; Georgiana Ene – gestionar.
Expoziţia Falsuri monetare. O scurtă istorie a falsificării monedei este organizată de Muzeul Municipiului Bucureşti în parteneriat cu Institutul Naţional de Medicină Legală „dr.Mina Minovici” şi este deschisă la Palatul Suţu (Bdul. I.C. Brătianu, nr. 2, sector 3), în perioada 12 august 2015 - 29 mai 2016.
De cele mai multe ori, pe falsurile realizate în antichitate în ateliere clandestine, legenda este redată eronat, doar imitând literele de pe emisiunile monetare oficiale.
În decursul celor mai multor epoci istorice, valoarea unei monede era dată de cantitatea de metal preţios pe care o conţinea. De obicei, modul de realizare a unui fals a fost reprezentat de aplicarea unui strat subţire de metal preţios, aur sau argint, peste o bucată de metal comun, cupru, plumb, fier sau staniu.
În perioada romană, o altă categorie de monede contrafăcute erau imitaţiile turnate din bronz. Metoda imitării prin turnare a unor emisiuni monetare a fost utilizată în scopul falsificării, în perioada secolelor II-III p. Chr. Au fost semnalaţi denari cu miez din metal comun şi acoperiţi cu o pelicula de argint, pentru a trece drept monedă din metal preţios. În mod surprinzător, acest procedeu a fost folosit şi de către ateliere oficiale locale, pentru a alimenta piaţa cu diferite nominaluri care lipseau.
Evul Mediu reprezintă o epocă amplu analizată din punct de vedere numismatic, abordările vizând fenomenul falsificării emisiunilor monetare în literatura de specialitate, ocupând un loc aparte. Falsurile monetare au o importanţă însemnată, aceste exemplare care au circulat uneori în cantităţi apreciabile au făcut astfel parte din economia unor structuri regionale sau chiar statale.
Un exemplu relevant în acest sens este constituit de apariţia falsurilor după moneda otomană, prezente în descoperirile arheologice din Bucureşti şi în împrejurimi în ultimele cinci-şase decenii. Pornind de la realitatea conform căreia moneda otomană a dominat piaţa monetară din Ţara Românească şi Moldova în decursul secolului al XVIII-lea, bazându-ne pe documentele scrise dublate de mărturiile numismatice, nu trebuie să ne surprindă apariţia falsurilor după aceste emisiuni, în multe situaţii realizate chiar pe teritoriul Principatelor. Acurateţea realizării ştanţelor cu care sunt bătute uneori falsurile din componenţa unor tezaure monetare cu emisiuni otomane trădează cunoscători, care nu este exclus să fi fost persoane ce au lucrat în atelierul monetar din capitala Imperiului Otoman ori poate au folosit ştanţe mai vechi.
Aşadar, cu problema falsurilor monetare s-a confruntat întreaga societate indiferent de perioada istorică, pe de o parte din cauza unei manipulări a valorii, chiar de către autorităţi, în scopul obţinerii unor importante surse de venit prin scăderea titlului metalului preţios sau a greutăţii (acest sistem fiind utilizat de unele state, ai căror suverani vedeau în monetării importante surse de venituri ce puteau fi obţinute rapid), fie din cauza unor ateliere clandestine.
Expoziţia Falsuri monetare. O scurtă istorie a falsificării monedei este organizată de Muzeul Municipiului Bucureşti în parteneriat cu Institutul National de medicină legală „dr.Mina Minovici”. Pentru prima oară ajunge în faţa publicului interesanta colecţie de falsuri monetare şi matriţe pentru falsificat monede şi bancnote din perioada 1867-1940, colecţie venită din muzeul didactic al INML Sdr.Mina Minovici”. Expoziţia este deschisă la sediul Muzeului Municipiului Bucureşti - Palatul Suţu (Bdul. I.C. Brătianu, nr. 2, sector 3), până la 30 iunie 2016 şi prilejuieşte o nouă întâlnire a publicului cu un patrimoniu valoros, care acoperă o întinsă perioadă istorică: doua mii de ani.
Această monografie expoziţională dedicată fenomenului falsurilor la scară istorică în spaţiul românesc a fost realizată prin grija curatorului Dan Parvulescu, coordonator al secţiei de Istorie, dar şi al cabinetului de numismatică al Muzeului Municipiului Bucureşti.
Falsificarea bancnotelor
În vederea limitării şi stopării mijloacelor de contrafacere a biletelor de bancă şi bancnotelor, instituţiile emitente din toată lumea şi-au luat măsuri în consecinţă. Lupta a trebuit purtată în comun, prin mai multe mijloace, pentru combaterea la nivel internaţional a acestui tip de infracţiuni.
În anul 1923, după Congresul Internaţional de Poliţie care s-a desfăşurat la Viena, s-au pus bazele Comisiei Internaţionale de Poliţie Criminalistică cu sediul la Viena. Comisia a hotărât organizarea în toate statele care s-au afiliat, a măsurilor cât mai eficace pentru atingerea scopului (personal expert, laboratoare, evidenţe, albume cu: specimene, falsuri, fotografii, amprente digitale). În anul 1924 a apărut lucrarea „Semne de recunoaştere a bancnotelor veritabile sau falsificate, precum şi a altor hârtii de valoare”, ca mijloc de combatere a falsurilor de monedă şi hârtii de valoare.
Încă de atunci organizarea şi colaborarea pe plan internaţional, în vederea combaterii acestui tip de infracţiuni, au luat o mare amploare. După o întrerupere cauzată de cel de-al Doilea Război Mondial, organizaţia şi-a reluat activitatea în anul 1946, când la reuniunea de la Bruxelles dintre reprezentanţii a 19 state, s-a hotărât reorganizarea Comisiei Internaţionale de Poliţie Criminalistică, având un statut nou.
În anul 1956, la Viena, cu ocazia celei de-a XXV-a sesiuni, s-a hotărât transformarea acestei organizaţii în Organizarea Internaţională de Poliţie Criminală(INTERPOL). În anul 1973 autorităţile române s-au afiliat la Interpol, organizaţie la care au aderat până în prezent 190 state din toată lumea.
Falsificarea monedei în perioada 1867-1947
Aşa cum am arătat până acum, falsificarea monedelor a constituit, în toate perioadele istorice, un pericol pentru situaţia financiară a diferitelor entităţi administrative. Începând cu secolul al XIX-lea, în paralel cu dezvoltarea tehnicii moderne, s-au sporit şi posibilităţile falsificatorilor de a-şi perfecţiona metodele de lucru. De la falsurile rudimentare din perioadele istorice anterioare s-a ajuns la realizarea unor falsuri cu execuţie aproape ireproşabilă.
Autorităţile din toate ţările au fost permanent preocupate în vederea depistării falsificatorilor. Tehnologia monetară modernă încearcă să prevină falsificarea, prin utilizarea unor mijloace tehnice cât mai greu accesibile falsificatorilor, precum şi fabricarea monedelor din metale cu proprietăţi caracteristice uşor de determinat de către populaţie. Din acest punct de vedere, cea mai importantă proprietate a metalului este magnetismul, iar nichelul ocupă loc de frunte şi a fost introdus pe scară tot mai mare, mai ales după Primul Război Mondial. Falsificatorii au folosit şi ei nichelul sau fierul nichelat, însă cu mari dificultăţi deoarece având puncte de fuziune foarte ridicate nu se pot turna prin mijloace simple, iar duritatea mare a metalului nu permite baterea cu prese obişnuite. În sfârşit, monedele din fier nichelat se deosebesc ca aspect de monedele de nichel.
O altă caracteristică importantă a metalului este sunetul, specific cu precădere monedelor de argint. În continuare vom exemplifica unele falsuri monetare de epocă, apărute în circulaţia monetară din ţara noastră de la 1867 până în 1947, foarte multe dintre aceste exemple făcând parte din expunerea noastră. Sunt falsuri care s-au răspândit speculându-se buna credinţă sau neştiinţa oamenilor, mai ales a celor neştiutori de carte. Activitatea falsificatorilor a culminat în ţara noastră, în perioada 1932-1938, circulaţia monetară a monedei oficiale fiind grav periclitată. Într-o perioadă populaţia chiar şi-a pierdut încrederea în monedele uzuale.
Categoriile de falsuri apărute în această perioadă sunt:
- falsuri din plumb, plumb-cositor, plumb-antimoniu, plumb-antimoniu-cositor. Reprezentau opera începătorilor, pe care uneori le argintau;
- falsuri din argint-cupru;
Datorită diferenţei între valoarea nominală şi valoarea intrinsecă a metalului din monedele de argint, infractorii au preferat chiar să falsifice monede folosind argint de titlu chiar superior celui folosit în monedele oficiale. Se executau prin turnare sau batere. Cele turnate se recunosc repede, având suprafaţa poroasă, iar zimţii de pe muchie nereuşiţi. Cele obţinute prin presare au fost cele mai periculoase. Au folosit matriţe de batere confecţionate cu deosebită ingeniozitate, prin mijloace similare cu cele din atelierele monetare. Astfel monedele false 100 lei 1932 apar destul de bine imitate. Falsurile erau numai din argint şi cupru şi erau roşiatice fiindcă nu conţineau nichel şi zinc, de aceea falsificatorii le argintau la suprafaţă. Prin reacţia cu dimetiloglioxină se constata lipsa nichelului. Piesele de 250 lei (emisiunea 1935) au fost falsificate uneori foarte bine, falsificatorii reuşind a realiza liniile sinusoidale de pe muchia monedelor.
- falsuri din nichel şi cupru-nichel;
Monedele de nichel de 50 şi 100 lei s-au falsificat pe scară redusă, deoarece lipsea materia primă, prin presare din nichel şi cupru-nichel.
- falsuri din fier nichelat;
În lipsa nichelului s-au confecţionat falsuri prin presare din fier nichelat, piese care sunt atrase de magnet ca şi cele de nichel pur, însă se recunoşteau prin strălucirea lor, iar cu timpul rugineau.
- falsuri din alamă;
Monedele de cupru-zinc-nichel (tombac) de 10 şi 20 lei au fost falsificate prin presare din alamă, materialul fiind uşor de procurat. Ele s-au răspândit în număr mare. Au fost şi unele falsuri confecţionate prin turnare, dar pe scară redusă.
În România în condiţiile create după proclamarea Republicii, activitatea dăunătoare a falsificatorilor de monede s-a diminuat sinţitor.
Expunerea prilejuieşte o întâlnire a publicului bucureştean şi nu numai cu un patrimoniu valoros provenit din colecţia „Maria şi dr. George Severeanu”, colecţia Numismatică a Muzeului Municipiului Bucureşti precum şi din colecţia Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”. Prin combinarea materialelor ilustrative şi a pieselor din colecţiile amintite, expoziţia îşi propune să sugereze o scurtă istorie a falsificării emisiunilor monetare, începând din antichitate şi ajungând în anul 1947.
Trebuie să amintim la final echipa de cercetători, care au construit acest minunat şi reuşit demers expoziţional: Dan Pîrvulescu – şef Secţia Istorie; Dr. Steluţa Gramaticu – muzeograf; Drd. Alina Pîrvulescu – muzeograf; Marius Blasko – colaborator; Corina Ciugunicov – conservator; Georgiana Ene – gestionar.
Expoziţia Falsuri monetare. O scurtă istorie a falsificării monedei este organizată de Muzeul Municipiului Bucureşti în parteneriat cu Institutul Naţional de Medicină Legală „dr.Mina Minovici” şi este deschisă la Palatul Suţu (Bdul. I.C. Brătianu, nr. 2, sector 3), în perioada 12 august 2015 - 29 mai 2016.
Sursa informaţiilor Cotidianul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu